Povestea clopoțelului de la Universitatea Oxford care funcționează din 1840

Într-un coridor al Universității Oxford, un clopoțel mecanic funcționează fără oprire încă din anul 1840, fără ca cineva să îl mai poată auzi din cauza izolației. În interiorul acestui mecanism neobișnuit, o mică sferă din metal, cu un diametru de doar 4 milimetri, lovește consecutiv două clopoțele din alamă. Această mișcare continuă se repetă neobosit de aproape două secole, la o frecvență de aproximativ doi hertzi.

Mecanismul este păstrat astăzi în spatele unui geam dublu care izolează sunetul, însă aparatul își continuă funcționarea fără pauză. Sursa de energie care menține această mișcare rămâne un adevărat mister, deoarece bateria nu a fost deschisă sau inspectată niciodată de la montarea ei.

Din datele tehnice cunoscute, structura este sigilată cu un strat de sulf topit, iar cercetătorii presupun că ar putea fi o baterie de tip Zamboni,un model inventat de fizicianul italian Giuseppe Zamboni, realizat prin suprapunerea a mii de discuri din hârtie și folie metalică pentru a produce energie electrostatică.

Totuși, nimeni nu poate confirma această ipoteză, pentru că orice tentativă de a deschide bateria ar distruge-o instantaneu. Singura certitudine este că, de la punerea în funcțiune, clopoțelul a lovit metalul de aproximativ 10 miliarde de ori, iar curentul care produce această mișcare este atât de slab încât se măsoară în nanoamperi.

Originea mecanismului și principiul electrostatic de funcționare

Aparatul a fost construit de instrumentiștii londonezi Watkin și Hill, iar reverendul Robert Walker, profesor de fizică la Oxford, l-a achiziționat și l-a pus în funcțiune. O etichetă scrisă de mâna lui indică anul 1840, deși unele detalii sugerează că mecanismul ar fi fost fabricat cu cincisprezece ani mai devreme.

De-a lungul timpului, clopoțelul a fost mutat de mai multe ori odată cu laboratorul și a trecut prin câteva întreruperi cauzate de umiditate, dar nu a fost niciodată oprit intenționat. Principiul său de funcționare se bazează pe forța electrostatică, care necesită o tensiune ridicată pentru a produce mișcarea, dar transportă doar o cantitate infimă de sarcină între cele două clopoțele. Tocmai această slăbiciune a curentului explică de ce bateria nu s-a descărcat încă.

Enigma din Cartea Recordurilor și studiile de la Clarendon

În 1984, cercetătorul A. J. Croft, de la laboratorul Clarendon, a publicat un articol în European Journal of Physics dedicat acestui mister. El a confirmat că învelișul exterior al bateriilor este într-adevăr sulf, care sigilează celulele și electrolitul din interior, dar natura exactă a acestora a rămas incertă. Răspunsul parțial nu a făcut decât să adâncească enigma, scrie curiozitate.ro.

Cu toate acestea, dispozitivul a intrat în Cartea Recordurilor Guinness drept cea mai durabilă baterie din lume, un titlu obținut fără ca cineva să știe cu adevărat ce se ascunde sub stratul de sulf.

Când se va opri mecanismul de la Oxford?

În timp ce citiți aceste rânduri, sfera a lovit din nou clopoțelul, iar contorul care măsoară oscilațiile a crescut cu o unitate. Fiecare jumătate de secundă aduce o nouă lovitură, un puls mecanic ce continuă neîntrerupt. Singura modalitate de a descoperi compoziția exactă a bateriei este să așteptăm ca aceasta să se epuizeze de la sine. Echipa de la Oxford speră să poată diseca bateriile în momentul în care durata lor de viață se va încheia, pentru a le analiza în sfârșit structura.

Croft a avansat însă o altă ipoteză: că însuși clopoțelul se va uza înainte ca energia electrochimică să se epuizeze. În orice caz, doar defectarea, într-o bună zi, va oferi răspunsul mult așteptat. Până atunci, mecanismul continuă să bată, invizibil și inaudibil, într-un ritm care sfidează timpul.