Stalin – emulul lui Hitler în relația cu evreii. Cum a luat naștere anti-sionismul, forma contemporană a antisemitismului

“Evreii au adus comunismul” – această formulare poate fi auzită în fiecare zi sau citită pe internet, în felurite forme, de la invocarea (reală sau imaginară) a originii unor foști lideri comuniști, până la citate elucubrante din diferiți “gânditori” antisemiți, în frunte cu Adolf Hitler.

Se știe bine ce înseamnă numele Anei Pauker – pentru mulți, și nu neapărat antisemiți, persoana care ar fi introdus comunismul în România. N-am de gând să vorbesc despre acest subiect, despre care s-au ocupat cu competență politologul Vladimir Tismăneanu în cartea sa “Stalinism pentru eternitate”  și istoricul Robert Levy în cartea „Gloria și decăderea Anei Pauker”.

În schimb am să mă refer la Stalin (el este cel care a introdus comunismul în România, iar Ana Pauker, ca și ceilalți lideri comuniști ai vremii, printre care Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu – români neaoși – era doar o unealtă docilă a “părintelui popoarelor”) .

Este vorba de trei cărți: “Ultima crimă a lui Stalin. Complotul împotriva medicilor evrei, 1948 – 1953”, de Jonathan Brent și Vladimir P. Naumov, “Pogromul secret al lui Stalin – inchiziția postbelică a Comitetului Anti-fascist Evreiesc”, de Joshua Rubenstein și Vladimir Naumov, și „Stalin împotriva evreilor”, de Arkadii Vaksberg.

Prima se referă la persecuția unor medici, dintre care unii evrei, acuzați de conspirație împotriva liderului de la Kremlin (“ucigașii în halate albe”), cea de-a doua despre procesul membrilor conducerii Comitetului Anti-fascist Evreesc”, iar cea de-a treia înmănunchează pe lângă cele două evenimente și alte aspecte ale antisemitismului de stat în fosta URSS din perioada târzie a lui Stalin.

Autorii sunt cercetători occidentali – Jonathan Brent și Joshua Rubenstein sau ruși – istoricul Vladimir P. Naumov este secretar executiv al Comisiei Prezidențiale privind Reabilitarea Persoanelor Reprimate, iar Arkadi Vaksberg este jurist și scriitor, autor a numeroase cărți despre caracterul criminal al regimului sovietic. Între cărțile sale se numără o biografie a vestitului procuror general din procesele staliniste ale anilor ’37 – ‘ 38, Andrei Vîșinski, iar cea mai recentă “Laboratorul de otrăviri” este o istorie a asasinatelor politice din Rusia prin otrăvire la la Lenin la Putin.

Toate cele trei cărți demontează, cu argumente bazate pe documente apărute din arhivele poliției secrete după 1991, mitul că evreii ar fi fost în vreun fel favorizați de regimul bolșevic instaurat în 1917. Mai mult, este acreditată ideea că, mai ales după 1937 și mai ales din perioada celui de-al doilea război mondial a existat o politică cvasi-oficială antisemită la nivelului statului sovietic.

Arkadii Vaksberg avansează chiar ideea că Stalin însuși ar fi fost antisemit dintotdeauna și că primele semne le-a arătat chiar în pamfletul său din 1913 “Marxismul și chestiunea națională” în care scria că evreii nu constituie o națiune.

“Evreii nu au un strat stabil conectat la pământul care unește în mod natural o națiune, nu doar în chip de cadru, ci și în calitate de piață ‘națională’. Din 5 – 6 milioane de evrei ruși, doar 3-4 procente sunt legați într-un fel sau altul de agricultură… Evreii servesc, în mod esențial, ‘alte’ națiuni … ca industriași și comercianți… fiind în mod natural partenerii națiunilor ‘străine’ ” scria acum mai bine de 100 de ani “genialul” gânditor marxist-leninist, într-un pasaj pe care Adolf Hitler l-ar fi aprobat fără rezerve.

Antisemitism oficial

Revenind la cele două evenimente majore care au marcat perioada târzie a lui Stalin – procesul Comitetului Anti-fascist Evreesc și “complotul medicilor”, cărțile citate sunt pline de documente care scot în evidență caracterul deliberat al acestor acțiuni antisemite și inițiativa personală a lui Stalin în declanșarea și finalizarea lor.

În fapt, cea de-a doua carte menționată include transcrierea integrală a desfășurării procesului celor 15 membri ai Comitetului Anti-fascist Evreesc și condamnarea lor de către Curtea Supremă a URSS, secția militară. Dintre inculpați, 13 (între care două femei) au fost condamnați la moarte și executați, Lina Ștern a fost condamnată la cinci ani de lagăr de muncă, iar David Bergelson a murit în detenție înainte de sfârșitul procesului. Sentința a fost executată în iulie 1952.

Inculpații, în frunte cu fostul ministru adjunct de externe, Solomon Lozovski, erau acuzați de spionaj în favoarea americanilor, deoarece începând cu 1942 – data înființării Comitetului – ar fi transmis informații secrete în afara URSS. Comitetul evreesc era unul dintre cele cinci comitete antifasciste – pe lângă cel slav, de femei, de tineret și al oamenilor de știință – care fuseseră înființate pentru a face apel la solidaritatea internațională cu URSS aflată în război cu Germania nazistă, care ocupa la acel moment o bună parte a teritoriului sovietic.

Comitetul Anti-fascist Evreesc și-a adus o importantă contribuție, nu numai prin propaganda favorabilă pentru URSS prin articolele trimise în străinătate, dar și prin colectarea de sume importante de bani, mai ales de la evreii din Statele Unite, pentru efortul de război sovietic.

După război însă, când acest organism și-a pierdut utilitatea și era pe cale să devină un fel de for reprezentativ al evreilor din URSS, Stalin s-a decis să se răfuiască cu membrii săi de frunte, acuzându-i de acțiuni care fuseseră în fapt aprobate de NKVD (poliția politică) sub egida căruia funcționase. Ideea înființării unei republici evreești în Crimeea, discutată cu aprobarea unor lideri de frunte, precum ministrul de externe, Viaceslav Moltov, a devenit unul dintre principalele capete de acuzare la proces.

Unul dintre momentele cheie ale persecuției evreilor a fost asasinarea în ianuarie 1948  a președintelui Comitetului Anti-fascist Evreesc, actorul și regizorul Solomon Mihoels, director al Teatrului Evreesc din Moscova, probabil cel mai marcant lider evreu din URSS la acea dată. Asasinatul, ordonat în secret de Stalin, a fost camuflat sub forma unui accident de mașină la Minsk, ba chiar Mihoels a avut parte de funeralii naționale.

La începutul lui 1949 a debutat un val de arestări de personalități marcante evreești, iar în 1952 procesul s-a accelerat când au fost arestați mulți doctori, printre care destui evrei, acuzați de complot împotriva conducerii de partid șe de stat. A fost scos din arhivă un denunț din 1948 a unei agente NKVD/MGB/KGB, doctorița Iulia Timașuk, care “dezvăluia” tratamentul intenționat greșit la care fusese supus Andrei Jdanov (care avea să decedeze în același an)  – ideologul șef al lui Stalin.

Salvarea evreilor: moartea lui Stalin

Liderul de la Kremlin, devenit din ce în ce mai suspicios spre sfârșitul vieții și ca urmare a deteriorării accentuate a stării sale de sănătate de pe urma unor atacuri vasculare cerebrale, a ordonat un proces al medicilor “ucigași”. Numai că acest proces n-a mai avut loc niciodată datorită morții lui Stalin la 5 martie 1953.

Arkadii Vaksberg scrie că urma ca o scrisoare semnată de personalități evreești să fie publicată în cotidianul de partid Pravda, în care se cerea “protejarea populației evreești” de furia “justificată a measelor” – urmau să se declanșeze pogromuri “spontane” în urma procesului “ucigașilor în halate albe”.

Există dovezi documentare cu privire la pregătirea unor mijloace de transport pe calea ferată și a unor lagăre în extremul Orient unde urmau să fie deportați TOȚI evreii din URSS. Stalin ajunsese la sfârșitul vieții la aceeași concluzie ca Hitler. Există însă și dovezi că unele personalități evreești între care Lazăr Kaganovici – ultimul evreu din anturajul lui Stalin – și scriitorul (altfel docil) Ilia Ehrenburg au refuzat să semneze scrisoarea. La 1 martie 1953 Stalin a făcut un atac vascular cerebral și a intrat în comă, iar după moartea sa, cu o rapiditate uluitoare, măsurile pe care le dispusese împotriva evreilor au fost contramandate, iar executanții lor pedepsiți, adesea cu moartea.

Aceasa nu a însemnat și sfârșitul antisemitismului oficial din URSS, care a continuat și de fapt continuă și în Rusia de azi, sub alte forme. “Sionismul” a rămas o acuzație gravă și până în 1989 evreii nu au avut dreptul să emigreze în Israel (cu foarte puține excepții), iar în perioada dezghețului hrușciovist destui evrei au fost executați pentru presupuse delicte economice.

Poliția politică KGB a instrumentat antisemitismul sub forma anti-sionismului și ca o armă pe plan internațional, fiind și la originea înființării Organizației pentru Eliberarea Palestinei, împotriva statului Israel și a aliaților săi occidentali, în special Statele Unite. Efectele se văd și astăzi, când anti-sionismul (o formă contemporană a antisemitsmului) a căpătat forme virulente, metamorfozându-se într-o alianță contra naturii între stânga radicală și islamiști și amenințând însăși democrația liberală.

Vă recomand cu căldură lectura acestor trei cărți, care spulberă, zic eu definitiv, miturile legate de evrei și comunism în URSS.