Sociologul Vasile Dîncu, despre rezultatele PISA 2025: Cum ajunge eșecul să pară stabilitate. Bilanțul unei generații crescute în deceniul „României Educate”

În România, neîncrederea în teste are o sociologie proprie. Credem în măsurare cât timp ea confirmă imaginea pe care o avem despre noi, dar devenim filosofi ai relativității de îndată ce rezultatul ne rănește orgoliul. Profesorii invocă programa, părinții invocă generația, politicienii invocă adversarii, iar criticii testării invocă, adesea pe bună dreptate, limitele instrumentului. Numai că un test nu devine adevăr absolut atunci când ne avantajează și eroare metodologică atunci când ne contrazice. Prima obligație a unei lecturi serioase este să nu confundăm nici cifra cu realitatea, nici imperfecțiunea cifrei cu inexistența realității.

• Edupedu.ro a publicat rezultatele PISA2025 care arată că România a depășit pragul de 50% la analfabetism funcțional la Matematică, se apropie rapid de acest prag și la Citire, arată studiul global în rândul elevilor de 15 ani

PISA nu este un recensământ și nici un examen din programa națională, nu măsoară întreaga inteligență a unui copil, cultura lui, imaginația, caracterul sau felul în care știe să trăiască împreună cu ceilalți. Testează, pe un eșantion reprezentativ de adolescenți de 15 ani, dacă aceștia pot folosi lectura, matematica și științele în situații apropiate de viața reală. Scorurile sunt estimări, nu note trecute în catalog, iar diferențele mici trebuie citite cu prudență. Clasamentul exact, atât de iubit de presă și de guverne, spune uneori mai mult decât pot susține datele, iar un loc în plus sau în minus produce titluri mari și explicații mici.

Criticile academice aduse PISA sunt serioase și nu puține. Traducerea și diferențele culturale pot modifica dificultatea aceleiași întrebări, iar modelele statistice prin care răspunsuri foarte diferite ajung pe o scară comună au fost contestate, inclusiv pentru felul în care ordonează țările. Nici populațiile comparate nu sunt perfect identice. Și mai există ceva ce adulții uită ușor: pentru elev, PISA este un test fără notă, premiu sau consecință, unul se concentrează, altul termină repede și se gândește la pauză. Cât despre chestionarele privind curiozitatea, apartenența sau viața din școală, ele înregistrează ceea ce declară adolescenții, nu ceea ce a observat direct și, cu atât mai puțin, un adevăr incontestabil. Astfel de corelații nu dovedesc cauzalitatea și, singure, nu oferă nici o rețetă de reformă.

Există și o critică politică mai profundă având în vedere că rezultatele testării PISA au ajuns să conducă dezbaterea despre școală prin puterea clasamentelor. Un rezultat slab produce un „șoc” public, miniștrii pleacă în căutarea modelului finlandez, estonian sau asiatic, iar educația riscă să fie redusă la ceea ce încape într-un test. O societate are dreptul să ceară școlii mai mult, dar ar fi la fel de greșit să folosim această obiecție pentru a evita ceea ce testul vede limpede. PISA oferă o imagine incompletă, e adevărat, imaginea poate avea unghiuri moarte, dar nu poate inventa un sfert de generație absentă sau diferențe uriașe între școli, iar în România, aceste rupturi sunt prea mari și prea vechi pentru a fi explicate printr-o controversă între statisticieni.

Cea mai tulburătoare informație din PISA 2025 este una despre absență. Evaluarea a cuprins 7.725 de elevi din 322 de școli și este reprezentativă pentru aproximativ 172.000 de adolescenți, aproximativ 76% din populația totală de 15 ani. Ceilalți nu pot fi declarați automat copii care au abandonat, dar sociologic putem spune clar că nu știm nimic despre ei. Între ei se află, probabil, tineri neșcolarizați, elevi rămași sub clasa a VII-a, copii care au părăsit școala în cursul anului și cazuri excluse din evaluare după regulile eșantionării. „Elevul român de 15 ani” înseamnă, în aceste condiții, partea generației pe care evaluarea o poate vedea și măsura.

Dintre cei incluși, 52% nu ating nivelul minim la matematică, 48% la lectură și 46% la științe. O parte a generației lipsește înainte de test, iar o alta trece prin școală, apare în catalog, primește note, dar nu dobândește instrumentele de bază. OECD calculează o limită inferioară: dacă adolescenții rămași în afara evaluării s-ar afla sub Nivelul 2, ponderea întregii generații care atinge pragul minim ar coborî la aproximativ 41% la științe, 40% la lectură și 36% la matematică. Este un scenariu, nu un rezultat măsurat, dar ne obligă să schimbăm întrebarea. Dincolo de media elevilor testați, câți copii ai României ajung, la 15 ani, să înțeleagă și să folosească ceea ce au învățat?

Stabilitatea eșecului

România a obținut, în 2025, un scor mediu de 425 de puncte la științe, 419 la matematică și 413 la lectură, față de mediile OECD de 484, 465 și, respectiv, 465 de puncte. În raport cu 2022, științele au rămas practic pe loc, matematica a pierdut nouă puncte-  fără ca diferența să fie semnificativă statistic, iar lectura a coborât cu 16 puncte – o scădere semnificativă. Formularea oficială va putea spune, așadar, că România a rămas stabilă în două dintre cele trei domenii și, statistic, propoziția este corectă, sociologic, însă, ea spune prea puțin și este chiar incorect de simplificatoare.  Dacă mutăm reperul din 2022 în 2015, liniștea statistică dispare. Atunci, România avea 435 de puncte la științe, 444 la matematică și 434 la lectură. Zece ani mai târziu, are 425, 419 și 413. Comparând capetele intervalului, pierderea este de zece puncte la științe, 25 la matematică și 21 la lectură. În același deceniu, ponderea elevilor situați sub Nivelul 2 a crescut cu 12 puncte procentuale la matematică, cu nouă la lectură și cu șapte la științe. La scara unei generații școlare, aceste pierderi nu mai pot fi numite o simplă variație statistică de etapă.

Aici apare pericolul ca mediocritatea să devină reper. Nu mediocritatea copiilor, trebuie spus limpede, ci mediocritatea așteptărilor instituționale. Rezultatul slab din 2022 devine etalon, o scădere care nu este semnificativă statistic poate fi prezentată drept stabilitate. Memoria publică se scurtează până la ultimul raport, nu ne mai întrebăm cât am pierdut într-un deceniu, ci dacă am căzut de la măsurătoarea precedentă. Așa se instalează stabilitatea eșecului: fotografia recentă o șterge pe cea veche, iar faptul că nu ne mai prăbușim repede ajunge să țină loc de succes.

• Citește pe Edupedu.ro analiza integrală semnată de sociologul Vasile Dîncu