Președintele Iranului, Masoud Pezeshkian, afirmă că se opune continuării războiului cu SUA

Președintele iranian Masoud Pezeshkian a declarat vineri că se opune continuării războiului, dar a avertizat că Iranul trebuie să-și consolideze reziliența în fața presiunilor viitoare, scrie site-ul de opoziție iran.intl.

„Nu sunt de acord cu continuarea războiului, dar trebuie să sporim reziliența țării în fața evenimentelor care vor urma”, a spus Pezeshkian în cadrul unei întâlniri cu rectorii unor universități de renume.

El a afirmat că Iranul trebuie să evite să ajungă într-o situație în care ar fi forțat să negocieze cu adversarii săi în condiții mai nefavorabile, adăugând că universitățile ar trebui să sprijine guvernul în acest demers.

Pezeshkian a avertizat, de asemenea, că măsurile economice trebuie să țină seama de condițiile din societate, afirmând că intervențiile prost concepute ar putea provoca daune în loc să rezolve problemele.

El a spus că foștii rivali din campania electorală colaborează acum cu guvernul și a adăugat că i-a cerut lui Saeed Jalili să contribuie la rezolvarea problemelor, afirmând că este pregătit să delege autoritatea acolo unde este necesar.

Libanul a fost menționat în prima clauză a memorandumului de la Islamabad, Iranul prezentându-se ca garant al integrității sale teritoriale. Însă atacurile repetate ale Israelului asupra sudului Libanului, în special asupra localității Ali al-Taher, au scos la iveală limitele acestei garanții.

Nici măcar amenințările recente ale Teheranului de a răspunde la aceste atacuri nu au fost puse în practică și au rămas fără efect, stârnind critici chiar și din partea susținătorilor guvernului.

Armata israeliană a declarat pe 3 septembrie că a obținut „controlul operațional” asupra înălțimilor, o expresie care indică faptul că dealul nu fusese încă capturat în totalitate, dar era pe punctul de a cădea. Hezbollah nu a confirmat și nici nu a infirmat pe deplin această afirmație, în timp ce mass-media apropiată guvernului iranian a prezentat relatări contradictorii, descriind-o în același timp atât ca fiind adevărată, cât și falsă.

Pe de altă parte, atacurile și bombardamentele israeliene asupra zonei nu numai că au continuat, ci s-au intensificat. Întrebarea care se pune acum este dacă presiunea din partea susținătorilor guvernului va forța Teheranul să dea un răspuns militar și dacă acest deal va declanșa un nou război în regiune.

Cât de departe se întind „toate fronturile”?

Textul memorandumului de înțelegere semnat între Teheran și Washington reflecta îngrijorarea Republicii Islamice cu privire la Liban, întrucât guvernul era dispus să lege securitatea Iranului de securitatea acelui front. Prima clauză a memorandumului stipula în mod explicit că Statele Unite, Republica Islamică și aliații lor vor declara „încetarea imediată și permanentă a operațiunilor militare pe toate fronturile, inclusiv în Liban” și se vor angaja să „asigure integritatea teritorială și suveranitatea Libanului”.

Această formulare a constituit un punct de dispută între părți încă de la început. Prim-ministrul pakistanez Shehbaz Sharif, gazda negocierilor, a afirmat că „toate fronturile, inclusiv x” fac parte din acord, dar prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a respins această interpretare câteva ore mai târziu.

Președintele parlamentului iranian și negociatorul principal, Mohammad Bagher Ghalibaf, a descris includerea Libanului ca o realizare pentru Republica Islamică: „Am introdus frontul de rezistență și Libanul în prima clauză a memorandumului.” Totuși, el a menționat în repetate rânduri Libanul ca fiind una dintre prevederile memorandumului care au fost încălcate, fără ca Teheranul să întreprindă vreo acțiune notabilă ca răspuns, cu excepția unei singure ocazii.

Mojtaba Amani, fostul ambasador al Republicii Islamice la Beirut, descrie ecuația de descurajare în felul următor: „De când am răspuns militar, ei au încercat să perturbe această ecuație; o ecuație care i-a împiedicat pe Israel și pe Netanyahu să îndrăznească să atace Beirutul și Dahiyeh.”

Însă sudul Libanului a devenit, de fapt, un loc în care Israelul își construiește propria zonă de securitate, în timp ce Teheranul se limitează să privească. Situația este dificilă și pentru Teheran, deoarece pe diferite străzi din Iran se spune că „sudul Iranului” a devenit, la rândul său, „sudul Libanului”.

Decalajul dintre pretențiile Republicii Islamice și acțiunile sale este tocmai spațiul în care Israelul avansează.

În timp ce memorandumul subliniază încetarea războiului pe „toate fronturile”, linia roșie practică a Teheranului nu s-a extins până acum mai departe de zona Dahiyeh din Beirut.

Pe de altă parte, Israelul, invocând „securitatea existențială”, a făcut din dezarmarea completă a Hezbollahului o condiție pentru retragere și își justifică mișcările de la Castelul Beaufort până la Ali al-Taher în acest cadru. Teheranul, însă, nu a adoptat nicio poziție efectivă împotriva acestui proces, în afară de avertismente private și nepublicate.

Ce dorește Israelul?

Ali al-Taher este o înălțime strategică situată la aproximativ 600 de metri deasupra nivelului mării, lângă orașul Nabatieh și la aproximativ 15 kilometri de granița cu Israelul.

Potrivit surselor de securitate libaneze și afirmațiilor israeliene, Hezbollah a construit o rețea subterană în interiorul acestor înălțimi, incluzând un centru de comandă și depozite de arme, o poziție care leagă zonele de frontieră din sudul Libanului de adâncurile muntoase ale Iqlim al-Tuffah, mai la nord.

Conform relatărilor armatei israeliene, dealul era unul dintre principalele centre ale unității Badr a Hezbollahului, despre care se spune că s-a bazat pe această infrastructură pentru a juca un rol în atacurile cu rachete asupra Israelului în timpul conflictului pe care Teheranul l-a numit „Războiul Ramadanului”.

Ihab Hamadeh, membru al Hezbollahului în parlamentul libanez, întreabă: „Cum poate inamicul israelian să pretindă că controlează dealul în timp ce continuă să-l bombardeze fără încetare?”

El adaugă că Israelul nu a publicat nicio imagine a capturării dealului și încearcă să-l prezinte drept „ultima fortăreață”, astfel încât Netanyahu să-l poată transforma într-un atu electoral. Însă un reporter al ziarului „Republica Islamică”, într-un reportaj despre deal, afirmă că zona a fost pierdută de ceva timp și că soldații IRGC de acolo au trecut printr-o situație asemănătoare cu cea de la Ashura.

Dacă obiectivele Israelului în Liban se extind de la neutralizarea unei poziții specifice la consolidarea unei „zone de securitate”, controlarea rutelor de acces și împiedicarea permanentă a Hezbollahului de a-și reconstrui capacitățile, această evoluție ar putea avea consecințe care să depășească frontul libanez.

Într-un astfel de cadru, presiunea asupra Hezbollah-ului ar face parte din strategia mai amplă a Israelului de a limita capacitățile regionale ale Republicii Islamice, strategie la care s-a referit și Benjamin Netanyahu, subliniind că „misiunea Israelului față de Republica Islamică nu s-a încheiat încă”.

Va accepta Teheranul riscul unei confruntări armate?

Potrivit Reuters, Teheranul a avertizat Statele Unite, prin intermediul Omanului, că va răspunde cu forță în cazul unui atac la scară largă asupra localității Ali al-Taher. Doi oficiali regionali au declarat agenției de știri că „peste 12 membri ai IRGC” se aflau în zonă. Un oficial al Casei Albe a răspuns că afirmația „nu este corectă”, în timp ce ziarul israelian Maariv a relatat că armata israeliană a evaluat că nu erau prezente forțe ale IRGC la Ali al-Taher. Se pare că ambele părți încearcă în mod deliberat să mențină situația ambiguă.

Pe fondul acestei ambiguități, Mohsen Rezaei, secretarul Consiliului Suprem de Securitate Națională al Iranului, a recunoscut implicit pentru prima dată duminică seara la televiziunea de stat: „Israelul, din motive pe care le vom explica mai târziu, a reușit să ocupe unele locuri.”

În același interviu, el a anunțat instituirea iminentă a unei „zone interzise” în afara Strâmtorii Hormuz. Cu alte cuvinte, deși Teheranul a recunoscut parțial înfrângerea în sudul Libanului, a mutat escaladarea conflictului în Golful Persic, în loc să o mențină în Liban.

În comportamentul Teheranului se poate observa o dublă logică: evitarea escaladării unei confruntări directe cu Israelul, concentrându-și în același timp forțele asupra menținerii securității în jurul frontierelor sale sudice, fără a deschide un nou front.

În acest context, Strâmtoarea Hormuz oferă o pârghie directă, independentă de capacitățile aliaților săi slăbiți, un instrument a cărui intensitate poate fi controlată și care direcționează indirect presiunea către Washington.

Însă strâmtoarea pare vulnerabilă din cauza acțiunilor SUA care implică un blocaj maritim și atacuri asupra petrolierelor. Vulnerabilitatea sa ar putea crește și ca urmare a pierderii controlului asupra Strâmtorii Bab al-Mandeb de către gruparea Ansarallah din Yemen.

Teheranul se află însă sub o acumulare de presiuni pe mai multe niveluri: o presiune economică zdrobitoare, un blocaj maritim și o nemulțumire socială în creștere. În același timp, capacitățile militare în scădere pe câmpul de luptă și pierderea pozițiilor de către Hezbollah și houthi au accentuat izolarea strategică a Republicii Islamice.

Dacă această tendință împinge calculele Teheranului într-un punct în care costurile devin intolerabile, va crește probabilitatea unei schimbări de la pasivitate la depășirea ezitării și punerea în practică a politicilor ofensive declarate, guvernul considerând escaladarea ca o modalitate de a readuce situația sub control.