Generalul-locotenent (r.) Corneliu Postu: „Dependența de infrastructura spațială creează vulnerabilități reciproce”

Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi

Competiția pentru controlul spațiului cosmic a depășit de mult granițele anticipației strategice și a devenit o realitate a securității contemporane. Sateliții, infrastructurile orbitale și sistemele spațiale sunt astăzi componente esențiale ale puterii militare, economice și informaționale.

În acest context, am discutat cu generalul-locotenent (r.) Corneliu Postu, fost ofițer de operații aerospațiale într-un comandament NATO, despre vulnerabilitatea infrastructurilor orbitale, militarizarea spațiului cosmic, competiția tehnologică dintre marile puteri și provocările pe care acestea le ridică pentru securitatea secolului XXI.

Adrian Leonard Mociulschi: Domnule general, mă bucur să vă avem din nou alături de cititorii STIRIPESURSE.RO. Aș dori să începem cu una dintre cele mai importante transformări ale mediului strategic actual.

Sateliții au devenit o componentă esențială a infrastructurii militare moderne. Cât de vulnerabile sunt astăzi armatele în fața unor capabilități anti-satelit și ce consecințe ar avea pierderea unor sisteme orbitale critice într-un conflict major?

General (r.) Corneliu Postu: Domnule Dr. Mociulschi, întrebarea dumneavoastră este provocatoare și extrem de actuală. Un răspuns complet ar putea fi oferit, probabil, doar de specialiștii din statele care dețin asemenea capabilități și care cunosc atât caracteristicile propriilor sisteme anti-satelit, cât și performanțele reale ale celor dezvoltate de alte puteri. Voi încerca totuși să răspund pornind de la câteva considerații de context, formulate din perspectiva experienței profesionale și a opiniei mele personale.

Mai întâi, aș dori să subliniez că domeniul spațial, poate al doilea ca nivel de secretizare după cel nuclear, este unul dintre cele mai puțin cunoscute publicului larg. Deși statele care dețin astfel de capabilități fac cunoscută existența lor și prezintă selectiv anumite caracteristici, în funcție de mesajul strategic pe care urmăresc să îl transmită, majoritatea datelor și specificațiilor tehnice rămân inaccesibile spațiului public.

Cred că această situație se explică și prin faptul că multe dintre sistemele care fac astăzi parte din infrastructura militară modernă au avut inițial un caracter civil. Așa cum corect menționați, ele au rezultat din programe de cercetare, inovare și dezvoltare destinate unor scopuri precum monitorizarea fenomenelor meteorologice, identificarea resurselor naturale, realizarea măsurătorilor geodezice sau observarea Pământului. În schimb, aplicațiile lor militare au rămas, în mare măsură, clasificate sau cel puțin mult mai puțin accesibile publicului.

Aș mai adăuga că spațiul cosmic însuși, adică mediul în care și din care acționează aceste capabilități, este mult mai greu de înțeles și de perceput în mod direct decât celelalte domenii operaționale. Spre deosebire de mediile terestru, naval sau aerian, experiența concretă și accesul public la realitățile asociate activităților cosmice sunt limitate, ceea ce contribuie la o înțelegere mai redusă a importanței sale militare. De altfel, dacă nu greșesc, spațiul cosmic este cel mai recent domeniu operațional recunoscut în arhitectura militară modernă, chiar dacă dezbaterile privind militarizarea sa datează încă din perioada așa-numitului Război Rece.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, mă număr printre cei care consideră că infrastructura militară modernă trebuie să aibă în vedere și acest tip de capabilități. Pe de altă parte, cred că nu tot ceea ce se afirmă despre potențialul lor are și o confirmare deplină în practică, cel puțin în domeniul militar.

Sunt conștient că nu toată lumea va împărtăși această opinie, însă argumentul pe care îl invoc este unul simplu: dacă toate capabilitățile prezentate de diferite state ar funcționa la nivelul performanțelor declarate, atunci multe dintre conflictele pe care le vedem astăzi, inclusiv cele aflate încă în desfășurare, ar fi avut o evoluție diferită. Mă refer atât la durata lor, cât și la amploarea efectelor produse.

În ceea ce privește vulnerabilitatea armatelor moderne în fața unor capabilități anti-satelit, cred că aceasta este, în mare măsură, similară vulnerabilității pe care fiecare actor militar încearcă să o genereze adversarului prin propriile sale capabilități de acest tip. Cu alte cuvinte, dependența de infrastructura spațială creează vulnerabilități reciproce pentru toți cei care se bazează pe aceasta.

Referitor la ultima parte a întrebării, consider că neutralizarea eficientă a infrastructurii satelitare poate avea ca efect principal pierderea informațiilor și a comunicațiilor, indiferent de forma în care acestea sunt transmise. În absența lor, mai ales în contextul operațiunilor moderne, sistemul de comandă și control (C2) poate deveni parțial sau chiar complet nefuncțional. O asemenea situație ar afecta grav desfășurarea oricărei operații militare, indiferent de puterea statului care o inițiază, iar exemple relevante în acest sens au putut fi observate în mai multe conflicte din ultimii ani.

Adrian Leonard Mociulschi: În acest context, în care infrastructura spațială devine tot mai importantă pentru securitatea națională și pentru desfășurarea operațiunilor militare moderne, se ridică firesc întrebarea dacă asistăm la apariția unei noi competiții strategice pentru controlul spațiului cosmic.

În ultimii ani am asistat la teste și demonstrații de capabilități anti-satelit realizate de mai multe puteri militare. Ne îndreptăm către o nouă cursă a înarmărilor în spațiu sau mecanismele actuale de descurajare strategică rămân suficiente pentru a preveni o escaladare?

General (r.) Corneliu Postu: Voi încerca să fiu mai scurt, deoarece întrebarea dumneavoastră se pretează unui răspuns direct.

Personal, consider că marile puteri militare ne-au arătat exact ceea ce au dorit să vedem. Desigur, folosesc termenul „puteri militare” într-un sens larg, deoarece fiecare stat dispune, într-o anumită măsură, de propriile sale resurse și capacități în domeniul apărării.

În același timp, experiența arată că dimensiunea nu este întotdeauna decisivă. Zicala „buturuga mică răstoarnă carul mare” își păstrează actualitatea, la fel cum rămân actuale și unele lecții din istorie și cultură. Astăzi am descrie această capacitate de a rezista și de a compensa diferențele de putere prin conceptul de reziliență, un termen căruia îi acordăm tot mai multă atenție în ultimii ani.

Deci, în opinia mea, cursa înarmărilor în spațiu nu este un fenomen recent. Ea a început cu multe decenii în urmă și s-a desfășurat într-o formă relativ moderată pe parcursul Războiului Rece. După încheierea acestuia, ritmul dezvoltării a crescut, iar în unele state investițiile private au devenit un motor important al progresului tehnologic în domeniul spațial.

Astăzi asistăm la o accelerare tot mai evidentă în dezvoltarea capabilităților cu aplicații militare. Deși numeroase proiecte sunt prezentate public drept inițiative civile, cu toții cunoaștem conceptul de tehnologii dual-use și implicațiile pe care acestea le pot avea în domeniul militar.

Îmi întemeiez această opinie inclusiv pe creșterea numărului de state care au dobândit astfel de capabilități sau care au obținut acces la tehnologii spațiale avansate.

Experiența profesională mi-a confirmat, de asemenea, această concluzie. În cei trei ani în care am ocupat funcția de ofițer de operații aerospațiale într-un comandament NATO, nu cred că am discutat de mai mult de cinci ori despre operații spațiale. Și nu pentru că nu aș fi avut nivelul necesar de acces la informații, ci pentru că astfel de subiecte erau gestionate, în principal, la nivel național sau în cadrul cooperării dintre statele care dețineau efectiv capabilități de acest tip.

În ultimii ani, această situație s-a schimbat într-o anumită măsură, însă nu atât de mult pe cât și-ar dori probabil mulți dintre cei interesați de domeniu.

Nu cred că actualele mecanisme strategice de prevenire a conflictelor sunt suficiente. Cel puțin până în prezent, nu am văzut dovezi convingătoare că ele pot opri în mod constant procesele de escaladare.

Este suficient să privim la rolul pe care Organizația Națiunilor Unite l-a avut la momentul înființării sale și să îl comparăm cu gradul în care principiile și deciziile sale sunt respectate astăzi. Fiecare poate trage propriile concluzii.

În plus, mă întreb cine este, în realitate, arbitrul unui asemenea proces de escaladare. Dacă există astfel de arbitri, cine le-a conferit această autoritate și pe baza căror criterii este evaluat ceea ce numim, în mod concret, „escaladare”?

Prefer totuși să rămân optimist și să sper că vom avea decidenți capabili să înțeleagă consecințele pe care astfel de capabilități le pot avea asupra umanității atunci când sunt dezvoltate, gestionate sau controlate în mod greșit. Sper, de asemenea, că evoluția lor va fi orientată către progresul și dezvoltarea umanității, nu către distrugerea ei.

Adrian Leonard Mociulschi: Competiția spațială este privită de regulă prin prisma implicațiilor sale tehnologice și strategice. Totuși, există și o dimensiune juridică din ce în ce mai importantă. Evoluțiile din ultimele decenii au depășit adesea cadrul conceptual în care au fost elaborate tratatele internaționale privind utilizarea spațiului cosmic.

Tratatul Spațiului Cosmic din 1967 interzice plasarea armelor nucleare pe orbită, însă tehnologiile contemporane ridică provocări care nu existau în urmă cu șase decenii. Considerați că actualul cadru juridic internațional mai este adecvat realităților tehnologice ale secolului XXI?

General (r.) Corneliu Postu: Cu riscul de a nu fi pe placul multora, răspunsul meu este foarte simplu: nu.

Aș dori însă să precizez că această concluzie nu pornește de la ideea că actualul cadru juridic internațional nu s-ar putea adapta. În multe domenii, normele juridice au demonstrat de-a lungul timpului capacitatea de a evolua și de a răspunde unor realități noi. Rezervele mele țin de altceva: de faptul că, în cazul subiectului la care faceți referire, nu am convingerea că actualul cadru juridic este respectat pe deplin nici măcar în forma sa existentă, de toate statele semnatare. În aceste condiții, discuția despre adaptarea sa la realitățile tehnologice ale secolului XXI devine cu atât mai complexă.

Mai îngrijorător mi se pare faptul că unele dintre statele care au contribuit la elaborarea și adoptarea acestor reglementări par să se îndepărteze ele însele de spiritul și de principiile care le-au fundamentat. Din păcate, asistăm la situații similare și în alte domenii ale relațiilor internaționale. În domeniul securității însă, consecințele sunt incomparabil mai grave, deoarece nerespectarea unor astfel de reguli poate conduce, direct sau indirect, la pierderi de vieți omenești.

Desigur, cauzele și efectele acestui fenomen ar merita o discuție mult mai amplă, însă aceasta depășește cadrul întrebării pe care mi-ați adresat-o.

Adrian Leonard Mociulschi: Dacă normele juridice actuale sunt puse la încercare de ritmul transformărilor tehnologice, atunci apare în mod firesc și întrebarea privind direcția în care evoluează raportul de putere dintre diferitele domenii ale securității. Dincolo de controversele juridice și rivalitățile strategice ale prezentului, miza reală pare să fie locul pe care spațiul cosmic îl va ocupa în arhitectura de securitate a viitorului.

Dacă priviți spre următorii 10-20 de ani, care credeți că va fi raportul dintre puterea terestră și puterea orbitală? Va deveni controlul infrastructurii spațiale un factor la fel de important pentru securitatea națională precum controlul aerian, naval sau cibernetic?

General (r.) Corneliu Postu: Este dificil să formulezi o prognoză categorică pentru următorii 10-20 de ani. Putem identifica tendințe și direcții de evoluție, însă gradul de certitudine rămâne inevitabil limitat.

În ultimii ani s-a discutat intens despre impactul războiului declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei asupra viitorului conflictelor armate. Numeroși analiști consideră că experiența acumulată în acest război, desfășurat chiar în proximitatea granițelor României, va influența semnificativ modul în care vor fi concepute și purtate conflictele viitorului.

Personal, prefer însă prudența în formularea unor concluzii definitive. În primul rând, conflictul din Ucraina nu s-a încheiat încă, iar o analiză serioasă presupune evaluarea întregului său parcurs, inclusiv a modului în care va fi încheiat.

În al doilea rând, nu împărtășesc opinia potrivit căreia dezvoltarea și utilizarea pe scară largă a dronelor au schimbat fundamental arta războiului sau că o vor transforma complet în viitor. Astfel de afirmații au mai fost formulate și după alte conflicte majore din istorie.

Principiile fundamentale formulate de Sun Tzu în Arta războiului sau de Clausewitz în Despre război au rămas valabile de-a lungul timpului, chiar dacă tehnologiile și mijloacele de luptă s-au schimbat. Conflictele aflate în desfășurare demonstrează, în opinia mea, că aceste principii continuă să fie relevante și astăzi.

Pentru a explica mai bine această idee, am mai spus și cu alte ocazii că utilizarea dronelor la o scară fără precedent, diversitatea misiunilor executate și ritmul accelerat al inovării în acest domeniu au modificat profund tacticile, tehnicile și procedurile (TTP) la nivel tactic și, într-o anumită măsură, la nivel operativ.

Totuși, nu cred că putem reduce realitatea câmpului de luptă exclusiv la apariția dronelor. Dacă succesul militar ar depinde doar de acestea, situația din teren ar fi arătat probabil diferit. Știm foarte bine că rezistența armatei ucrainene și a statului ucrainean în ansamblu se explică printr-un ansamblu mult mai complex de factori, din care dronele reprezintă doar unul.

Și, pentru a răspunde direct întrebării dumneavoastră, cred că peste douăzeci de ani războiul va arăta semnificativ diferit de ceea ce cunoaștem astăzi. Desigur, această evaluare presupune că oamenii vor continua să dețină controlul deciziei, chiar și într-un mediu tot mai influențat de automatizare și inteligență artificială.

Principalele cauze ale acestei transformări vor fi progresul tehnologic, implementarea pe scară largă a inteligenței artificiale și diversificarea capabilităților care vor putea fi utilizate într-un eventual conflict.

Nu pot spune cu exactitate cum se va reflecta această transformare la nivelul câmpului de luptă, însă sunt convins că infrastructura spațială va deveni un element esențial al securității naționale. Chiar dacă nu toate statele vor dispune de capabilitățile necesare pentru a-și asigura propriul control asupra acesteia, și poate că unele nici nu vor avea nevoie de asemenea capabilități, importanța domeniului spațial va fi comparabilă cu cea a domeniilor terestru, aerian și naval.

Am anumite rezerve în ceea ce privește includerea spațiului cibernetic în această comparație, deoarece nu cred că putem vorbi astăzi despre un control real al acestuia și cu atât mai puțin despre posibilitatea unui control deplin în viitor.

Spun toate acestea cu o anumită rezervă, deoarece o asemenea evoluție ar sugera că mediul de securitate global va rămâne marcat de competiție și vulnerabilități strategice, poate chiar într-o măsură mai mare decât în prezent.

Totuși, sper ca peste 10-20 de ani să trăim într-o lume în care războaiele să fie mai degrabă excepția decât regula. Mi-aș dori ca aceste capabilități spațiale despre care discutăm astăzi să fie folosite în principal în scopuri civile: pentru gestionarea mai eficientă a resurselor, asigurarea accesului la apă, dezvoltarea tehnologiilor, progresul medicinei și extinderea oportunităților educaționale la scară globală.

De ce nu, poate că ele vor contribui și la explorarea altor lumi și la extinderea orizontului de dezvoltare al umanității.

Iar dacă astfel de capabilități vor continua să aibă și o dimensiune militară, sper ca aceasta să fie orientată exclusiv către protejarea planetei și a civilizației umane împotriva unor amenințări externe venite din spațiul cosmic în care trăim.

Adrian Leonard Mociulschi: Domnule general, vă mulțumesc pentru disponibilitatea de a răspunde acestor întrebări și pentru perspectiva echilibrată pe care ați oferit-o cititorilor STIRIPESURSE.RO. Sunt convins că reflecțiile dumneavoastră vor contribui la o mai bună înțelegere a provocărilor și oportunităților pe care spațiul cosmic le aduce în secolul XXI.

În loc de concluzii

În timp ce statele discută despre sateliți, arme anti-satelit și infrastructuri orbitale, o concluzie pare deja evidentă: spațiul cosmic a devenit o componentă esențială a securității contemporane. Dincolo de rivalitățile dintre marile puteri, mă întreb dacă miza nu o reprezintă chiar infrastructurile de care depind comunicațiile, informația și funcționarea societăților moderne.

Poate că adevăratul „Război al Stelelor” nu este unul al science-fiction-ului, ci al competiției pentru acces, influență și securitate într-un domeniu care va dobândi o importanță tot mai mare pentru viitorul omenirii.

Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi