Exclusiv | De la buncărul din Fieni la Academia Franceză: destinul incredibil al unui român celebru

de Dr. Adrian Leonard Mociulschi

În plin comunism, un tânăr inginer își construia o carieră promițătoare printre schele, macarale și șantierele care redesenau harta României postbelice. Peste numai câțiva ani însă avea să renunțe la tot: la bani, la siguranță și la un viitor aparent garantat, pentru a urma o chemare care avea să-i schimbe soarta.

Provenea dintr-o familie în care ingineria și matematica reprezentau aproape o tradiție. Tatăl său era inginer constructor de căi ferate, unul dintre oamenii care contribuiau la dezvoltarea infrastructurii unei țări aflate în curs de dezvoltare. Iar după absolvirea Institutului de Construcții din București, nimic nu părea să-l îndepărteze de o carieră tehnică solidă.

Numele său era Ștefan Niculescu. El este cel care avea să fie laureat al Premiului Herder, una dintre cele mai prestigioase distincții europene, distins de Academia Franceză și aplaudat pe marile podiumuri ale lumii. Dar drumul spre această consacrare a început în clipa în care… a decis să lase în urmă schițele tehnice și planșetele pentru a se întoarce la prima sa dragoste: Euterpe.

Bucureștiul acelor ani purta rănile războiului. Unele clădiri încă păstrau semnele bombardamentelor, dar construcții noi se ridicau în toate direcțiile. Basculantele și autocamioanele încărcate cu materiale de construcții luau în stăpânire străzile. Cimentul și betonul deveniseră simbolurile unei epoci. Capitala părea prinsă într-un nesfârșit șantier, ca și astăzi. În acest cadru, tânărul Ștefan Niculescu își începea cariera de inginer.

Câștiga bine, avea o profesie respectată și un viitor care părea „luminos”. „Inginer cu un salariu substanțial”, avea să spună el mai târziu. Dar cum de a hotărât să renunțe la toate acestea? Într-o epocă în care leafa bună era un privilegiu, iar siguranța profesională o formă de succes, visul său era altul.

Mai rămânea însă de închis un capitol înainte ca destinul să-l readucă în preajma vechii sale iubiri. În anii în care România reconstruia fabrici, poduri și infrastructuri felurite, Ștefan Niculescu lucra la un proiect desprins din atmosfera Războiului Rece: buncărul de la Fabrica de ciment din Fieni.

Construcțiile de acest tip erau realizate, de regulă, din beton armat masiv, cu pereți groși, capabili să distribuie și să absoarbă șocurile mecanice. Accesul era protejat prin intrări controlate, iar spațiile interioare erau concepute pentru a putea asigura supraviețuirea celor ce s-ar fi adăpostit acolo. În epoca marilor tensiuni geopolitice, asemenea lucrări de apărare civilă reprezentau expresia noii anxietăți a epocii.

Pe atunci, tensiunile dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică atinseseră niveluri fără precedent. În 1962, Criza Rachetelor din Cuba avea să aducă lumea la doar câteva zile distanță de un al Treilea Război Mondial. Pentru prima dată în istorie, spectrul armelor de distrugere în masă nu mai părea un scenariu teoretic, ci o posibilitate reală. Lumea învăța să trăiască sub amenințarea unui conflict atomic.

Dar în timp ce marile puteri calculau traiectorii de rachete balistice, tânărul inginer începea să calculeze propriul salt în necunoscut. Așadar, avea să lase în urmă și compasul, și echerul pentru a se întoarce la Conservator. Acolo descoperise, încă din anii de liceu, adevărata dragoste și vocație.

Pariul său avea să fie câștigător. În numai câțiva ani, numele lui Ștefan Niculescu începea să fie remarcat. În 1962 primea Premiul „George Enescu” al Academiei Române (instituție în care va deveni membru titular către sfârșitul vieții), iar în 1969 era decorat cu Ordinul Meritul Cultural, una dintre cele mai importante distincții acordate de statul român la acea vreme creatorilor.

Puțini compozitori de muzică clasică și de film au trecut prin colbul șantierelor și cerneala proiectelor de construcții industriale înainte de a urca treptele afirmării artistice. Ștefan Niculescu a făcut-o. Dincolo de buncărul de la Fieni, de Academia Franceză, de premii și de marile sale edificii sonore, rămâne însă povestea unui om care a cutezat să urmeze chemarea inimii.

La capătul drumului, compasul și echerul au rămas în urmă. Euterpe îl aștepta.