Croitorul discret al Europei: ce mai produce industria textilă din România și de ce nu reușește să păstreze valoarea

Într-un dulap din Paris, Milano, Berlin sau Amsterdam există șanse mari să se afle cel puțin o piesă pe a cărei etichetă scrie „Made in Romania”.

Poate fi o jachetă bine construită, o rochie realizată pentru un brand european premium, o cămașă, un costum sau o pereche de pantofi. Numele fabricii românești nu apare însă aproape niciodată în campanie, pe site-ul produsului sau în povestea pe care brandul o spune consumatorului.

De mai bine de trei decenii, România este unul dintre atelierele discrete ale modei europene. Are muncitori specializați, fabrici cu experiență, o poziție geografică favorabilă și capacitatea de a produce la standardele cerute de companii occidentale.

Problema este că produce mai ales pentru alții.

În timp ce brandul, designul, materialele, distribuția și marjele importante rămân în afara țării, producătorului român îi revine adesea cea mai puțin profitabilă parte a procesului: manopera.

Aceasta este contradicția industriei textile românești. România știe să fabrice haine bune, dar continuă să păstreze doar o parte redusă din valoarea lor finală.

Cât mai produce România

Industria textilă românească nu mai are dimensiunea și influența pe care le avea în anii 1990 sau la începutul anilor 2000, dar rămâne un sector industrial relevant.

Datele privind exporturile diferă în funcție de clasificările folosite și de includerea sau excluderea încălțămintei și a produselor din piele. Potrivit datelor comerciale compilate de Observatory of Economic Complexity, România a exportat în 2024 produse textile în valoare de aproximativ 4,27 miliarde de dolari și s-a situat în jurul poziției 33 între exportatorii mondiali din această categorie.

Cifra este importantă, dar nu spune întreaga poveste.

România continuă să aibă o pondere semnificativă a angajaților europeni din sectoarele textile, îmbrăcăminte, piele și încălțăminte, însă productivitatea și cifra de afaceri generate pe angajat sunt mai mici decât în marile economii vest-europene.

Cu alte cuvinte, țara concentrează multă muncă, dar o parte relativ redusă din valoarea economică finală.

Această diferență nu indică lipsa calității. Dimpotrivă, multe fabrici românești pot executa produse complexe și serii mici, respectând standarde tehnice ridicate.

Problema este poziția ocupată în lanțul valoric.

Lohnul: modelul care a salvat industria și a limitat-o

Termenul care explică cel mai bine evoluția sectorului este „lohn”.

În acest sistem, clientul extern furnizează designul, tiparele, materialele și specificațiile tehnice. Fabrica românească se ocupă de croială, asamblare, cusut, finisare și, uneori, ambalare. Produsul este apoi trimis înapoi companiei care îl comercializează sub propriul nume.

Fabrica este plătită în principal pentru manoperă.

Nu încasează marja asociată designului, proprietății intelectuale, comunicării, distribuției și valorii de brand. O haină produsă în România poate ajunge într-un magazin occidental la un preț de câteva ori mai mare decât suma rămasă efectiv producătorului.

Lohnul a fost esențial după căderea comunismului. A menținut fabrici în funcțiune, a păstrat locuri de muncă și a conectat România la lanțurile europene de aprovizionare.

În același timp, a creat o dependență.

Atunci când comenzile scad, când un client schimbă furnizorul sau când o altă țară oferă un preț mai mic, fabrica românească are puține instrumente de protecție. Nu controlează relația cu publicul, nu deține brandul și nu stabilește prețul final.

Modelul care a păstrat industria în viață a împiedicat-o, în multe cazuri, să evolueze către activități mai profitabile.

Avantajul costurilor mici începe să dispară

Timp de mulți ani, principalul avantaj competitiv al României a fost combinația dintre priceperea tehnică și salariile mai mici decât cele din Europa de Vest.

Această diferență încă există, dar nu mai este suficientă.

Costurile salariale și energetice au crescut, forța de muncă specializată este tot mai dificil de găsit, iar fabricile se confruntă cu îmbătrânirea personalului. În același timp, producători din Turcia, Tunisia, Maroc, Egipt și din unele state asiatice pot oferi prețuri foarte competitive.

O analiză publicată în 2025 estima pentru România un cost al muncii în industria textilă de aproximativ 4,2 euro pe oră, apropiat de cel din Turcia, dar mult peste nivelurile din Tunisia sau Egipt.

România nu mai poate câștiga o competiție construită exclusiv în jurul celui mai mic preț.

Dacă încearcă să rămână doar o destinație ieftină de producție, riscă să fie permanent înlocuită de o piață cu salarii și mai reduse.

Avantajul viitorului trebuie să fie diferit: proximitatea față de clienții europeni, flexibilitatea, viteza, seriile mici, calitatea execuției, trasabilitatea și capacitatea de a participa la dezvoltarea produsului.

Ce se mai produce în România

Industria locală nu înseamnă doar tricouri sau produse simple realizate în volume mari.

Fabricile românești produc paltoane, sacouri, rochii, costume, cămăși, tricotaje, lenjerie, uniforme, articole tehnice, încălțăminte și produse din piele.

În anumite unități se lucrează cu materiale delicate, construcții complexe și finisaje care presupun experiență tehnică. Tocmai de aceea, România a rămas relevantă pentru companiile europene care nu caută doar cel mai mic cost, ci și o producție relativ apropiată, flexibilă și controlabilă.

Contractele sunt însă adesea confidențiale.

Acest lucru face dificilă alcătuirea unei liste actuale și complet verificate cu toate brandurile internaționale care produc în România. Relațiile dintre fabrici, intermediari și casele de modă se pot schimba de la un sezon la altul, iar numele clienților nu sunt întotdeauna făcute publice.

De aceea, prezența etichetei „Made in Romania” este o dovadă mai sigură decât listele neverificate care circulă online.

Cert este că industria locală lucrează pentru piețele din Italia, Franța, Germania, Marea Britanie, Scandinavia și alte state europene, atât în segmentul premium, cât și în cel de masă.

România nu este doar un producător de haine ieftine. Poate fabrica produse cu un nivel ridicat de complexitate. Doar că reputația și profitul sunt asociate, de cele mai multe ori, cu numele clientului extern.

De ce „Made in Romania” nu a devenit un brand de țară

Italia a construit o întreagă mitologie în jurul producției sale. „Made in Italy” sugerează meșteșug, materiale, tradiție și design, chiar înainte ca produsul să fie analizat în detaliu.

România nu a reușit să transforme producția locală într-o promisiune comparabilă.

Explicația ține parțial de istoria industriei. În sistemul lohn, producătorul nu este încurajat să comunice. El trebuie să rămână în spatele brandului pentru care lucrează.

În timp, această discreție contractuală s-a transformat într-o problemă de imagine națională. România produce, dar publicul nu știe ce produce. Are expertiză, dar aceasta nu este prezentată ca avantaj cultural sau comercial.

Nici consumatorul român nu este întotdeauna convins că produsul local merită un preț apropiat de cel al unui brand străin.

Un nume italian sau francez beneficiază automat de un capital simbolic construit în zeci de ani. Un designer român trebuie să explice simultan produsul, calitatea, povestea și motivul pentru care prețul nu poate fi cel al fast fashion-ului.

Fără o percepție puternică asupra valorii locale, producătorii rămân tentați să lucreze pentru alții, iar cumpărătorii să caute validarea unui nume internațional.

România și diferența față de Polonia

Comparația cu Polonia apare frecvent deoarece cele două țări au traversat tranziții economice similare, dar au obținut rezultate diferite în modă.

Polonia nu a renunțat la producție, dar a dezvoltat în paralel companii și branduri proprii, capabile să se extindă în Europa Centrală și de Est. A construit retail, logistică, marketing și distribuție, nu doar fabrici.

România a rămas într-o măsură mai mare furnizorul din spatele produsului.

Aceasta este diferența dintre a exporta o haină și a exporta un brand.

În primul caz, venitul este obținut în principal din producție. În al doilea, compania păstrează și valoarea creată prin design, imagine, rețeaua de magazine, e-commerce și relația cu clientul.

România are designeri cunoscuți, producători competenți și câteva branduri care au reușit să se extindă. Nu are însă suficient de multe companii cu dimensiunea, capitalul și infrastructura necesare pentru a deveni jucători regionali importanți.

Nearshoring-ul ar putea reda României un avantaj

După pandemie, războiul din Ucraina și blocajele repetate ale lanțurilor globale de aprovizionare, companiile europene au început să reanalizeze dependența de fabrici aflate la mii de kilometri distanță.

Producția în Asia poate fi mai ieftină, dar implică termene lungi, comenzi minime mari și un risc mai ridicat atunci când transportul sau contextul geopolitic sunt perturbate.

Nearshoring-ul presupune mutarea producției mai aproape de piața în care produsele vor fi vândute.

Pentru România, aceasta este o oportunitate reală.

Țara se află în Uniunea Europeană, are acces la piața unică, este relativ aproape de centrele modei occidentale și poate livra mai rapid decât producătorii asiatici. Pentru brandurile care doresc colecții mai mici, reaprovizionări rapide și control mai bun asupra fabricilor, distanța devine un avantaj comercial.

România nu poate concura întotdeauna la preț cu Asia sau Africa de Nord. Poate concura însă prin timp, flexibilitate și predictibilitate.

Pentru ca această oportunitate să fie valorificată, fabricile trebuie să investească în tehnologie, digitalizare, eficiență energetică și dezvoltare de produs. Simplul fapt că sunt situate aproape de Europa de Vest nu garantează comenzile.

Reglementările europene schimbă cerințele producției

Industria textilă europeană intră într-o perioadă de reglementare mult mai strictă.

Strategia Uniunii Europene pentru textile sustenabile și circulare urmărește produse mai rezistente, mai ușor de reparat și reciclat, reducerea deșeurilor, responsabilitate extinsă a producătorilor și o transparență mai mare în lanțul de aprovizionare.

Pașaportul digital al produsului va deveni unul dintre instrumentele centrale ale acestui sistem. El ar urma să ofere informații despre compoziție, origine, reparare, reciclare și alte elemente ale ciclului de viață.

Totuși, nu este corect să spunem că pașaportul digital a devenit obligatoriu pentru toate textilele începând din 2025.

Regulamentul european privind ecodesignul produselor sustenabile a intrat în vigoare în 2024, dar cerințele concrete pentru textile, datele care vor trebui furnizate și calendarul exact urmează să fie stabilite prin acte delegate. Implementarea efectivă este așteptată gradual, începând cel mai devreme din anii următori.

Pentru fabricile românești, această tranziție poate reprezenta atât o povară, cât și o oportunitate.

Firmele care nu pot documenta materialele, procesele și furnizorii riscă să piardă clienți. Cele care oferă trasabilitate, certificări și date clare pot deveni mai atractive pentru brandurile europene obligate să respecte noile reguli.

Sustenabilitatea nu poate rămâne doar o declarație

Industria textilă este una dintre cele mai intens analizate din perspectiva deșeurilor, consumului de resurse și condițiilor de muncă.

Pentru producătorii români, sustenabilitatea nu mai poate însemna doar o pagină pe site sau câteva afirmații despre materiale reciclate.

Clienții vor cere tot mai multe dovezi: consum de apă și energie, gestionarea substanțelor chimice, proveniența materialelor, tratarea deșeurilor și condițiile sociale din fabrică.

IMM-urile pot fi afectate disproporționat, deoarece nu au întotdeauna personalul și resursele necesare pentru raportare, audituri și sisteme digitale complexe.

În același timp, o fabrică mică, modernizată și transparentă poate avea un avantaj față de un producător foarte îndepărtat, al cărui lanț de aprovizionare este greu de urmărit.

Sustenabilitatea va deveni parte din infrastructura comercială, nu doar un instrument de comunicare.

Criza forței de muncă este la fel de importantă ca lipsa comenzilor

Una dintre cele mai mari vulnerabilități ale sectorului este dispariția treptată a competențelor.

O mare parte a personalului specializat se apropie de pensionare, iar meseriile de croitor, confecționer, tiparist sau tehnician textil nu mai atrag suficienți tineri.

Salariile reduse din industrie au contribuit mult timp la această problemă. Chiar dacă veniturile nominale au crescut față de anii în care salariile de aproximativ 1.800 de lei erau frecvent citate, sectorul rămâne asociat cu muncă solicitantă și remunerație modestă în raport cu nivelul de calificare.

Avantajul României nu constă doar în existența fabricilor, ci și în cunoașterea acumulată de oamenii care lucrează în ele.

Dacă această cunoaștere nu este transmisă, investițiile în echipamente nu vor fi suficiente.

Industria are nevoie de școli profesionale, parteneriate cu fabricile, programe de ucenicie și o repoziționare a meseriilor textile. Un muncitor capabil să construiască un sacou, să lucreze cu materiale dificile sau să identifice defecte de producție nu este forță de muncă necalificată.

Este un specialist.

Ce lipsește: saltul de la execuție la dezvoltarea produsului

Pentru a păstra mai multă valoare în țară, fabricile românești trebuie să ofere mai mult decât cusut și asamblare.

Următorul nivel presupune dezvoltarea tiparelor, prototipare, sourcing de materiale, consultanță tehnică, control de calitate, logistică și producție completă.

În industrie, diferența dintre un simplu executant și un partener strategic este uriașă.

Un furnizor care poate primi o schiță și poate transforma ideea într-un produs pregătit pentru piață este mai greu de înlocuit decât unul care execută un tipar și materiale furnizate integral de client.

Acest model ar permite fabricilor să negocieze marje mai bune și să își reducă dependența de prețul manoperei.

Tot aici apare și posibilitatea dezvoltării unor branduri proprii.

Nu orice fabrică trebuie să devină o casă de modă. Producția și construirea unui brand presupun competențe diferite. Dar parteneriatele dintre fabrici, designeri, specialiști în marketing și investitori ar putea transforma expertiza tehnică într-un produs românesc vandabil internațional.

De ce România nu are încă suficiente branduri globale

Un brand internațional nu se construiește doar cu o colecție bună.

Are nevoie de capital, distribuție, comunicare, stocuri, logistică, retail, protecția mărcii și ani de investiții înainte de a deveni profitabil.

Mulți designeri români pot crea produse relevante, dar nu au acces la infrastructura financiară și comercială necesară pentru scalare. În același timp, investitorii locali preferă deseori domenii cu o recuperare mai rapidă și mai previzibilă a capitalului.

Industria rămâne astfel fragmentată: fabricile au capacitate tehnică, designerii au idei, iar retailerii au acces la consumatori, dar aceste componente nu lucrează suficient de des într-un sistem comun.

România nu duce lipsă de talent sau de producție. Duce lipsă de mecanisme care să transforme cele două într-o afacere internațională de dimensiuni mari.

Ce urmează pentru industria textilă românească

Industria locală se află într-un punct de decizie.

Poate încerca să prelungească modelul bazat pe costuri mici, acceptând marje reduse și concurență permanentă din partea unor piețe mai ieftine. Sau poate folosi experiența acumulată pentru a urca în lanțul valoric.

A doua variantă presupune investiții în automatizare, digitalizare, pregătirea angajaților, trasabilitate, dezvoltarea produsului și servicii complete pentru clienți.

Înseamnă și construirea unei povești credibile în jurul producției românești.

„Made in Romania” nu ar trebui să fie doar informația discretă de pe interiorul unei haine vândute sub numele altcuiva. Ar putea deveni o garanție de proximitate, flexibilitate, execuție bună și producție europeană responsabilă.

România a demonstrat deja că poate produce pentru branduri exigente.

Întrebarea nu mai este dacă știe să facă haine bune. Întrebarea este dacă va continua să le producă anonim sau va reuși, în cele din urmă, să păstreze în țară și valoarea pe care o creează.