Ce trebuia să faci ca să fii declarat 'șmecher' în România anilor '50. Membrii primeau și un carnet special

Un document vechi, datat în 1952, a readus în atenție una dintre cele mai amuzante povești legate de Bucureștiul de altădată. Este vorba despre un carnet atribuit unei misterioase „Societăți a Șmecherilor”, prin care un bucureștean primea dreptul de a purta titulatura de „mare șmecher și coscar de clasa I-a”. Legitimația avea număr, ștampilă și semnătura unui președinte, iar pe verso apărea o formulare ironică despre membrii care dovedeau suficientă șmecherie. Dar cât de reală era această societate și ce se ascunde în spatele documentului?

Carnetul de șmecher din 1952, documentul care a stârnit curiozitatea bucureștenilor

Într-o perioadă în care România se afla la începutul regimului comunist, a circulat un document care pare desprins dintr-o poveste umoristică. Este vorba despre o legitimație atribuită anului 1952, care poartă numele unui bucureștean identificat în transcrierile publicate drept Gheorghe Marian sau, mai exact, „Gheo. Marian”.

Documentul este atribuit unei structuri numite „Societatea Șmecherilor din București”, iar formularea folosită pe legitimație este cu totul neobișnuită pentru acea perioadă.

Imaginea carnetului a circulat în mediul online și a fost preluată de publicații românești încă din 2017. Ulterior, documentul a revenit în atenția presei, inclusiv într-un material publicat de Descoperă.ro în decembrie 2020.

Nu se știe cu exactitate cine a conceput carnetul, în ce împrejurări a fost emis sau dacă a existat o organizație cu activitate permanentă în spatele acestei denumiri. Cert este că documentul a păstrat o formulare care pare să ironizeze atât titulaturile oficiale, cât și limbajul administrativ al vremii.

Ce scria pe legitimația Societății Șmecherilor. Titlul primit de un bucureștean era unul special

Textul de pe document îl prezintă pe titular drept o persoană autorizată să poarte un titlu cu totul neobișnuit.

Potrivit transcrierii publicate de presa românească, Gheorghe Marian era autorizat de conducerea Societății Șmecherilor din București, din Regiunea București, să dețină carnetul de „mare șmecher și coscar de clasa I-a”.

Pe legitimație apare și o trimitere la un presupus „articol 605”, în baza căruia ar fi fost acordat acest statut. Documentul avea un număr de înregistrare, o ștampilă și semnătura unei persoane care se prezenta drept președintele societății.

Dar cea mai amuzantă parte se găsea pe verso. Acolo era trecută următoarea mențiune: „Membrii care vor da dovadă de cât mai multă șmecherie vor fi scutiți de societate”.

Formularea pare construită în registrul unei glume, imitând limbajul regulamentelor și al statutelor oficiale. Tocmai acest detaliu a făcut ca legitimația să atragă atenția după apariția fotografiei sale în mediul online.

Un alt cuvânt care stârnește curiozitatea este „coscar”. Termenul apare în titulatura înscrisă pe carnet, alături de calificativul de „mare șmecher”, ceea ce sugerează că autorul documentului urmărea să construiască o ierarhie ironică a descurcăreților.

A existat cu adevărat o organizație clandestină a șmecherilor în Bucureștiul comunist?

Povestea devine și mai interesantă dacă este privită în contextul anului 1952. România se afla sub conducerea regimului comunist, iar organizarea independentă a cetățenilor era puternic controlată de autorități.

În aceste condiții, ideea unei societăți dedicate exclusiv șmecherilor, care emitea carnete și acorda titluri membrilor săi, pare desprinsă dintr-o altă realitate.

Totuși, simpla existență a legitimației nu demonstrează că în București funcționa o asociație clandestină organizată, cu membri, conducere și activitate regulată. Până acum, informațiile publicate despre acest subiect se bazează în principal pe fotografia carnetului, nu pe documente administrative sau arhivistice care să confirme funcționarea unei asemenea organizații.

Este posibil ca legitimația să fi fost concepută ca o glumă între cunoscuți, o formă de satiră sau un document cu caracter simbolic. Nu se cunosc nici identitatea persoanei care a emis-o, nici regulile de înscriere și nici eventualele privilegii de care s-ar fi bucurat titularul.

Chiar și fără aceste răspunsuri, carnetul rămâne o piesă neobișnuită din imaginarul Bucureștiului de altădată. Umorul său este cu atât mai interesant cu cât folosește exact limbajul formal al documentelor oficiale pentru a acorda o titulatură care, în mod evident, nu poate fi luată prea în serios.

Povestea negustorilor sași și a boierilor olteni. De unde ar proveni cuvântul „șmecher”

Dincolo de misterul carnetului, există și o poveste populară despre originea cuvântului „șmecher”, care ar avea legătură cu schimburile comerciale dintre sașii din Transilvania și negustorii din Oltenia.

Potrivit acestei istorii, în urmă cu aproximativ două secole, meșteșugarii sași din cele șapte cetăți transilvănene treceau Carpații pentru a-și vinde produsele și pentru a cumpăra vin din zona Drăgășanilor.

Boierii olteni ar fi găsit o metodă ingenioasă prin care să profite de naivitatea comercianților veniți din Transilvania. Îi primeau cu mâncare și băutură din belșug, îi ospătau cu vin tare, iar după ce aceștia își pierdeau vigilența, negocierile deveneau mult mai avantajoase pentru gazde.

Mai mult, potrivit legendei, vinul oferit la degustare nu era întotdeauna același cu cel vândut efectiv. Negustorii sași ajungeau astfel să plătească sume importante pentru o marfă de calitate inferioară.

După câteva experiențe neplăcute, aceștia ar fi început să vină în Oltenia însoțiți de un om care nu consuma alcool și putea verifica atent calitatea vinului. Acest personaj era numit „Der Schmecker”, termen german asociat cu verbul „schmecken”, care înseamnă a gusta sau a avea gust.

Rolul său era simplu: să nu poată fi păcălit la negocieri și să se asigure că negustorii cumpără marfa pentru care plătesc.

De aici ar fi provenit, potrivit explicației populare, cuvântul românesc „șmecher”, folosit inițial pentru persoana greu de înșelat și pricepută să se descurce în situații complicate.

Această poveste este însă o explicație transmisă în timp, nu un episod istoric demonstrat prin documente despre negustorii din Drăgășani.

Ce spune istoria limbii române despre termenul „șmecher”

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, un șmecher este o persoană care știe să iasă cu dibăcie din încurcături și pe care nu o poți păcăli cu ușurință. Termenul este asociat cu idei precum abilitatea, istețimea, viclenia și descurcăreala.

Dicționarele românești fac trimitere la termenul german „Schmecker”, care desemnează o persoană cu gust rafinat. Totuși, legătura dintre sensul german și înțelesul pe care cuvântul l-a căpătat în română nu este pe deplin clarificată.

Lingvista Rodica Zafiu atrage atenția că această schimbare de sens nu este documentată convingător și că explicația etimologică trebuie privită cu prudență.

Potrivit cercetărilor sale, termenul „șmecher” era deja prezent în limba română în secolul al XIX-lea. Prima atestare cunoscută apare într-un dicționar bilingv din 1868, iar cuvântul a intrat treptat în limbajul familiar și în argou.

De-a lungul timpului, acesta a căpătat mai multe sensuri. Poate descrie o persoană isteață și descurcăreață, dar și pe cineva care folosește trucuri, șiretlicuri sau metode discutabile pentru a obține ceea ce își dorește.

Astăzi, povestea carnetului din 1952 adaugă un episod savuros acestei istorii. Chiar dacă nu știm dacă Societatea Șmecherilor a fost o organizație reală sau doar o glumă transformată în document, legitimația atribuită lui Gheorghe Marian rămâne una dintre cele mai neobișnuite curiozități asociate Bucureștiului de altădată.