VIDEO/FOTO De 30 de ani se întorc în satul care a dispărut. Bunea Mică renaște o dată pe an: „Când venim aici ne simțim ca acasă”

În a doua duminică din august, un sat dispărut din județul Timiș renaște pentru câteva ore. La Bunea Mică (în maghiară  „Bunyaszekszárd”), foștii locuitori și urmașii acestora se întorc să revadă spațiul care exista cândva ca o localitate plină de viață. Nu mai există nicio gospodărie. Nicio construcție de pe vremea satului de odinioară. Într-o poiană, îi așteaptă o troiță ridicată în locul bisericii reformate, un monument, câteva morminte și memoria unei comunități preponderent maghiare care refuză să-și lase satul și să dispară.

Drumul spre Bunea Mică nu a fost niciodată ușor. Din Bunea Mare, șoseaua asfaltată lasă locul unui drum de pământ, brăzdat de tractoare, care urcă printre dealurile împădurite. Sunt doar câțiva kilometri până la locul unde, pe hărți, mai apare încă Bunea Mică. În realitate, satul nu mai există.

Fostul sat s-a umplut în această duminică din nou de oameni. În urmă cu două decenii, la întâlniri participau și aproximativ 200 de persoane. Astăzi au fost mai puțini. Dar urcă de fiecare dată și locuitorii din satul Bunea Mare, cu care maghiarii s-au înțeles întotdeauna foarte bine.

„Eu sunt născut în Bunea Mică, în 1947. Am copilărit aici, iar din 1952 bunicii mei au cumpărat o casă la Dumbrava și ne-am mutat acolo. Dar vacanțele cele mai frumoase au fost aici, aproape de pădure. Pentru copii era ceva extraordinar. Lumină se făcea cu lampă cu petrol, erau cinci fântâni din care se scotea greu apă. Bătrânii se asigurau în fiecare seară să fie apă în casă. Pentru două găleți stăteai o oră.

Cred că la un moment dat erau peste 200 de oameni în sat, dar erau condiții extraordinar de grele. Nu puteai să urci cu caii, ci doar cu bivolii. Îmi aduc aminte de copilărie, bunicii au stat aici până la finalul anilor ’60. Au luat și casele de aici, le-au reconstruit la Dumbrava”, a declarat Gergely Elemer.

Un alt fiu al satului este Ioan Ihasz, fost primar și acum viceprimar al comunei Dumbrava. Bunicii săi au fost chiar ultimii locuitori ai Bunei Mici. „Bunicii mei, Ihasz Ioan și Theresia, au fost ultimii care au plecat din Bunea Mică. În 1984 s-au mutat la Dumbrava. Dar mai multe familii, având pământurile lăsate aici, veneam să lucrăm terenurile, fiind o zonă necolectivizată, asigurând hrana pentru noi. Vara și toamna veneam după fructe. Bunicul meu avea căruța plină cu fructe. Nu erau fructele pentru țuică, ci erau pentru gemuri și pentru prăjituri.

Oamenii locului au fost renumiți ca buni meșteșugari, dar și ca bucătari buni. Putem să spunem că nu ne-am oprit să venim la Bunea Mică. În schimb, în 1995 s-a luat o hotărâre de către Gergely Jani și Juli să reînviem satul în fiecare an, în a doua duminică din august.

Când venim sus la Bunea Mică ne simțim ca acasă. Bunica mea, după ce s-a mutat la Dumbrava, în fiecare noapte cât a mai trăit a visat cu Bunea Mică”, a povestit Ioan Ihasz.

54 de familii din zona Szekszárdului

Povestea satului Bunea Mică începe în 1866. 54 de familii din comitatul Tolna, din zona Szekszárdului, au plecat spre Banat în căutarea unui loc unde să-și poată construi o viață nouă. Erau în total 129 de adulți și copii, veniți din mai multe localități. Era o comunitate maghiară reformată.

„Aceste familii care au întemeiat Bunea Mică au plecat din județul Tolna, pentru că doreau să găsească un loc mai bun. Ei au cumpărat terenurile pe banii lor. Au cumpărat, de fapt, această localitate. Era scoasă la vânzare de un intermediar. Nu au fost oameni săraci. Au căutat un trai mai bun.

Istoricii spun că au fugit de apele Dunării, pentru că în zona lor se revărsa mereu. Au căutat un loc mai înalt și au ajuns în această localitate, pe care au numit-o Bunyaszekszárd.

Au fost oameni harnici, dar au găsit probleme foarte mari cu apa. Au săpat fântâni foarte adânci, de 30-40 de metri, pentru că localitatea se află pe niște dealuri foarte frumoase, înconjurate de păduri. În vremuri de ploaie, se putea ajunge foarte greu, pământul fiind lutos.

Oamenii nu s-au lăsat, au construit biserică, școală, cămin cultural și au legat o prietenie mare cu românii din Bunea Mare. Pe vremea aceea au fost ajutați de statul maghiar să aducă aici soiuri renumite de fructe. Aceste soiuri s-au răspândit în toată microregiunea Țara Făgetului.

Pe vremea comunismului, viața a devenit din ce în ce mai grea. Locurile de muncă erau departe, primul spital era la Făget, iar lipsa curentului electric, pentru că nu s-a dorit dezvoltarea acestei comunități, a făcut ca oamenii să se mute în alte localități. Lipsa apei, lipsa curentului și a accesului i-a făcut să se retragă la Făget, Lugoj, Dumbrava sau chiar America”, a mai spus Ihasz Ioan.

În 1871, comunitatea și-a construit biserica. Satul avea școală, gospodării, câmpuri și o comunitate dârză aflată într-o zonă izolată dintre Bega și Mureș. La aproape jumătate de secol de la sosire, satul avea deja 80 de familii.

Numele așezării a fost Bunyaszekszárd. Bunya era numele satului românesc de lângă noua colonie, iar Szekszárd era locul de origine al celor mai mulți dintre coloniști. Românii din zonă au numit-o Bunea Ungurească, iar după 1918 numele oficial a devenit Bunea Mică.

O copilărie fără curent și cu apă adusă din fântână

Maria Molnar, președintele Asociației Pro Memoria Bunea Mică, este o altă fiică a satului. Ea își amintește de copilăria petrecută aici și de momentul în care oamenii au început să plece.

„Mai suntem 33 de persoane care ne-am născut aici, dar acum au venit în jur de zece. Am început să depănăm amintirile. Era pe strada aceasta o bătrânică, atunci avea peste 80 de ani. Într-o duminică, toți copiii s-au adunat în jurul ei, pentru că spunea niște povești minunate.

Apoi, ne jucam pe stradă cu mingea, diferite jocuri, eram împreună. Iarna zăpada era mare. Îmi aduc aminte că am învățat la lampă cu petrol în clasa I și a II-a. După aceea, tata a vrut să se mute, pentru că a văzut că nu se poate cu școala. Aici aveam patru clase.

Oamenii erau ocupați cu munca… Balurile și sărbătorile importante, Crăciunul, Paștele, Rusaliile, atunci mai făceau pauze. Mama mă trimitea la pădure să culeg alune pentru prăjituri. Pentru că nu aveam zahăr, foloseam miere.

Au rămas amintirile. Părinții s-au mutat la Făget. Dar abia așteptam să vină vacanța. Casele dispăreau odată cu mutarea oamenilor. Își luau cu ei și căsuța. După ce a plecat toată lumea, au demontat și biserica.

Îmi aduc aminte că pe jos în biserică nu era podea, era nisip fin. Vizavi stătea clopotarul, care venea cu grebla să aranjeze nisipul. Rămâne copilăria fericită și fructele, gustul acela unic. În 1996 am făcut această asociație, să păstrăm memoria locului”, a povestit Maria Molnar.

Un sat izolat

Viața nu a fost ușoară. Bunenii trăiau din agricultură și creșterea animalelor. Izolarea era însă una dintre marile probleme. Toamna și primăvara, ploile transformau drumurile de pământ în adevărate obstacole, iar satul putea rămâne izolat. Nu a existat niciodată curent electric, oamenii foloseau lămpi cu petrol.

„Oamenii au plecat din județul Tolna exasperați de desele revărsări ale Dunării și au căutat un loc ferit de apă. L-au găsit aici, dar poate a fost mult prea ferit de apă. În timp, apa a devenit o problemă.

S-au săpat cinci fântâni, între 35 și 40 de metri, două se mai pot vedea și astăzi. Dar oamenii s-au lovit nu numai de lipsa apei. Aproape fiecare familie, din discuțiile avute cu cei care și-au petrecut copilăria aici, mi-au spus că fiecare familie avea săpată o groapă în curte, să adune inclusiv apa de ploaie.

Și a fost o problemă și izolarea. La 14 kilometri era prima localitate mai răsărită, Făget. Oamenii mergeau la Făget cu căruțele, pentru că Făgetul le oferea posibilitatea să se aprovizioneze cu ce nu aveau, chiar dacă era o comunitate autarhică, își produceau de toate pentru existență.

Au fost nu numai agricultori, ci și crescători de animale, crescători de viermi de mătase, au fost și meșteșugari și au știut că de ei depinde supraviețuirea în aceste locuri. Aveau și o deschidere față de carte și învățătură.

Am consultat două recensăminte, unul din 1910 și unul din 1930, iar după Dumbrava și Făget, procentul cel mai mare al celor care știau să scrie și să citească era la Bunea Mică. Asta vorbește de la sine. Respect pentru truda oamenilor care au întemeiat o localitate.

Și ce e specific pentru acest sat este că nu a fost o colonizare. Acești oameni au cumpărat totul, locul de casă, grădina, ogorul, din dorința de a-și crea această comunitate. Respectul nostru trebuie să fie mare și o dată pe an e bine să venim să-i comemorăm”, a spus Dumitru Tomoni, istoric și fost profesor la Făget.

Astfel, oamenii au tot plecat. Tinerii au căutat de lucru la Făget, Lugoj sau Dumbrava. Copiii mergeau la școală în localitățile vecine. Familiile s-au rupt treptat de sat. Inscripția de pe monumentul ridicat în poiană fixează perioada existenței satului între 1866 și 1981.

Casele au fost demolate, mulți au folosit materialul pentru construcția noilor case. Elementele bisericii s-au folosit pentru construcția unui lăcaș de cult romano-catolic în localitatea Odvești. Ulițele au fost înghițite de vegetație.

Deși Bunea Mică nu mai avea niciun locuitor, în 2002, administrativ, continua să aparțină de orașul Făget, aflat la 15 kilometri distanță. Biserica reformată a fost reconstruită, folosind proiectul original, la Făget.

Întoarcerea acasă

Și totuși, satul nu a murit cu adevărat. În 1995, urmașii bunenilor au hotărât să se întoarcă în fiecare an. Prima întâlnire a fost urmată de constituirea unei comisii de memorie a satului și de ridicarea unui monument. În 2006 a fost sfințit clopotul care bate de fiecare dată la începutul slujbei. Ceremonialul are un caracter aparte. La troița de pe locul bisericii se țin slujbe religioase reformate și ortodoxe, sunt depuse coroane.

Nu departe de poiană, în capătul satului imaginar, ascuns într-un pâlc de stejari, este cimitirul. Se mai văd doar câteva cruci, dar urmașii celor care au trăit în Bunea Mică se opresc obligatoriu și aici.

Nu există magazin, casă, școală sau biserică. Nu mai există nici drumuri, ci doar urmele ulițelor. Există însă o comunitate care vine o dată pe an să păstreze amintirea satului.