T-60: tancul sovietic care a zburat cu aripi în 1942

În plin război, armata sovietică a avut o idee care pare desprinsă dintr-un film: să trimită tancuri direct din aer, în spatele liniilor inamice. Nu era vorba despre transportarea lor într-un avion uriaș, ci despre transformarea blindatelor în planoare, capabile să aterizeze aproape de trupele care aveau nevoie de sprijin.

Așa a apărut Antonov A-40, un proiect neobișnuit în care un tanc ușor T-60 a primit aripi uriașe și o coadă specifică planoarelor. În septembrie 1942, prototipul a reușit să se ridice de la sol, tractat de un bombardier sovietic. Experimentul a demonstrat că ideea putea funcționa în aer, dar a scos la iveală o problemă pe care inginerii nu au reușit să o rezolve: avioanele disponibile nu aveau suficientă putere pentru a tracta în siguranță un asemenea ansamblu.

De ce au vrut sovieticii să trimită tancuri pe calea aerului

Ideea nu a apărut dintr-o simplă dorință de a construi un vehicul spectaculos. Armata Roșie avea o problemă militară reală: trupele parașutate în spatele liniilor inamice aveau nevoie de echipament greu și de sprijin blindat, dar era dificil să li se trimită tancuri în zone izolate.

În anii 1930, sovieticii experimentaseră deja transportarea unor vehicule ușoare sub bombardiere. Tanchetele T-27, de exemplu, puteau fi fixate sub aeronavele TB-3 și transportate spre zonele de operațiuni.

Metoda avea însă un dezavantaj important. Avionul trebuia să găsească un teren suficient de întins și de plat pentru aterizare. În plus, echipajele vehiculelor trebuiau transportate separat, ceea ce putea întârzia intrarea acestora în acțiune.

Inginerul Oleg Antonov a venit cu o altă idee. În loc să transporte tancul într-un avion sau să îl agațe sub aripile bombardierului, acesta putea să primească propriile aripi și să aterizeze ca un planor.

Aeronava urma să îl tracteze până în apropierea zonei unde trebuia să ajungă, după care ansamblul era eliberat. Tancul plana până la sol, iar după aterizare echipajul putea să desprindă structura aeriană și să folosească blindatul.

Proiectul a primit denumirea Antonov A-40 și a mai fost cunoscut sub numele de KT, prescurtare de la expresia rusească „Krylya Tanka”, care se traduce prin „Aripile tancului”.

Dezvoltarea a început în decembrie 1941, iar prototipul a fost finalizat la 26 aprilie 1942, la Tiumen. După construcție, aparatul a fost pregătit pentru testele de zbor în zona Moscovei.

Un tanc de aproape șase tone a primit aripi de 18 metri

Pentru experiment a fost ales T-60, un tanc sovietic ușor, produs deja în serie. Avea aproximativ 5,8 tone în configurația standard, o lungime de 4,1 metri și era echipat cu un motor GAZ-202 de 70 de cai putere în versiunea inițială.

Pentru transformarea lui într-un planor, inginerii au construit o structură aerodinamică impresionantă.

Au montat două rânduri de aripi, într-o configurație de biplan, cu o anvergură de aproximativ 18 metri și o suprafață portantă totală de 85,8 metri pătrați. În partea din spate au fost instalate două grinzi lungi, care susțineau ampenajul, adică ansamblul de suprafețe folosit pentru stabilizarea și controlul aparatului.

Aripile și structura din spate erau realizate în principal din lemn, fiind acoperite cu pânză și placaj în anumite zone. Întregul ansamblu trebuia să fie suficient de rezistent pentru a susține greutatea tancului în timpul zborului, dar și cât mai ușor posibil.

Problema era tocmai greutatea. Numai tancul cântărea aproape șase tone, iar structura aeriană mai adăuga aproximativ două tone. Astfel, masa totală ajungea la aproape 7,8 tone, conform datelor tehnice publicate de revista Aviation Historian.

Pentru a reduce cât mai mult greutatea, inginerii au modificat serios blindatul. Au fost îndepărtate armamentul, muniția și farurile, iar cantitatea de combustibil a fost redusă la minimum. Turela a fost, de asemenea, scoasă pentru a economisi greutate.

Practic, tancul a fost dezbrăcat de o parte importantă a echipamentului său de luptă. În forma respectivă, nu mai era pregătit să intre direct în luptă, ci trebuia să demonstreze că poate fi transportat și aterizat în siguranță.

Un alt detaliu interesant era că pilotul urma să controleze planorul din interiorul tancului. Nu exista un cockpit separat, așa cum întâlnim la avioanele obișnuite. Omul aflat la bord trebuia să folosească sistemele de comandă adaptate poziției de conducere a blindatului.

Zborul din 2 septembrie 1942. Bombardierul nu a mai putut tracta tancul

Momentul decisiv a venit la 2 septembrie 1942. La bordul tancului cu aripi s-a aflat Serghei Anohin, un pilot sovietic de încercare cu multă experiență în zborul cu planoare.

Pentru tractarea prototipului a fost folosit un bombardier greu Tupolev TB-3. Acesta a accelerat pe pistă, iar la un moment dat a reușit să ridice de la sol întregul ansamblu format din tanc și structura aeriană.

A-40 zbura!

Pentru o asemenea construcție neobișnuită, era deja o realizare importantă. Însă problemele nu au întârziat să apară.

Tancul și aripile sale produceau o rezistență aerodinamică foarte mare. Cu alte cuvinte, bombardierul trebuia să tragă după el un obiect greu, voluminos și dificil de deplasat prin aer.

TB-3 nu a reușit să mențină în siguranță viteza și condițiile de zbor necesare. Efortul asupra motoarelor devenise prea mare, iar echipajul bombardierului a fost nevoit să elibereze planorul înainte de momentul stabilit inițial.

Serghei Anohin a rămas singur la bordul tancului cu aripi și a trebuit să îl aducă la sol. A reușit să controleze coborârea și să aterizeze pe un câmp din apropierea aerodromului.

Potrivit relatării BBC, după aterizare au fost îndepărtate aripile și structura din spate, iar tancul a putut fi condus înapoi la bază cu ajutorul propriilor șenile.

Experimentul a demonstrat că A-40 putea plana și că pilotul îl putea controla. Dar a demonstrat și că întreaga operațiune depindea de un avion capabil să îl tracteze în condiții sigure.

De ce a fost abandonat proiectul Antonov A-40

Problema principală nu era că tancul nu putea zbura. Zborul fusese realizat. Dificultatea era găsirea unui bombardier suficient de puternic pentru a transporta un asemenea ansamblu până în apropierea câmpului de luptă.

Pentru tractarea A-40 era necesară o viteză de aproximativ 160 de kilometri pe oră, iar bombardierul TB-3 nu putea asigura în condiții corespunzătoare performanțele necesare.

O soluție ar fi fost folosirea bombardierului greu Petlyakov Pe-8, care avea capacități mai mari. Numai că această aeronavă era extrem de valoroasă pentru armata sovietică și era destinată misiunilor strategice de bombardament.

În condițiile războiului, nu avea sens să fie retrasă din misiunile sale importante pentru a tracta experimental un tanc.

Mai exista și o altă problemă: utilitatea militară a vehiculului. T-60 era un tanc ușor, cu armament și protecție limitate. Sovieticii ar fi avut nevoie de blindate mai puternice, precum T-34, însă un asemenea tanc cântărea aproximativ 26 de tone. Transportarea lui prin aceeași metodă ar fi fost și mai dificilă.

În cele din urmă, A-40 nu a mai fost dezvoltat pentru producția de serie. A fost construit un singur prototip, iar după experimentul din 1942 proiectul a fost abandonat.

Ideea transportării blindatelor pe calea aerului nu a dispărut însă. În deceniile următoare, Uniunea Sovietică a dezvoltat alte metode de desantare a vehiculelor militare, inclusiv sisteme cu parașute și dispozitive speciale de frânare a coborârii.

Astfel, proiectul lui Antonov a rămas un episod neobișnuit din istoria aviației militare: un tanc care chiar s-a ridicat în aer, dar care nu a ajuns niciodată pe un câmp de luptă.