SUA vs Iran: Soluțiile lui Trump pentru oprirea războiului

După mai bine de cinci luni de bombardamente neîntrerupte asupra Iranului, devine tot mai clar că Statele Unite au rămas blocate într-un conflict fără o strategie de ieșire. În ciuda atacurilor repetate și a avertismentelor lansate de președintele Donald Trump privind o intervenție militară de amploare, Teheranul refuză să cedeze în fața cerințelor americane, scrie aljazeera.com.

În același timp, armata americană își epuizează stocurile de muniție esențială, popularitatea administrației scade pe zi ce trece înaintea alegerilor, iar închiderea Strâmtorii Ormuz amenință să declanșeze o criză economică mondială.

În acest context tensionat, ce soluții reale mai are la îndemână președintele american pentru a opri războiul?

De la disputa pe uraniu la declanșarea războiului

Când administrația Trump a declanșat războiul împotriva Iranului la sfârșitul lunii februarie, motivele invocate s-au schimbat în mod constant, dar cel puțin o parte din justificare se referea la amenințarea reprezentată de programul nuclear al Iranului.

În negocierile anterioare, SUA insistaseră ca Iranul să nu-și producă propriu uraniu îmbogățit și să predea cele 440 kg de uraniu puternic îmbogățit pe care le deținea. Iranul a refuzat, iar Trump a decis în cele din urmă să intre în război.

Blocarea Strâmtorii Ormuz și impactul economic global

După ce a fost atacat de SUA și Israel, Iranul a acționat rapid pentru a închide Strâmtoarea Hormuz, amenințând traficul maritim care o traversează. Deși această reacție era de așteptat – într-adevăr, Iranul amenințase în repetate rânduri că va face acest lucru în perioada premergătoare războiului –, administrația americană a fost luată prin surprindere și nu a avut un răspuns eficient.

Având în vedere importanța strâmtorii ca punct de trecere critic pentru petrolul și produsele rafinate din Orientul Mijlociu, consecințele economice globale ale închiderii strâmtorii s-au acumulat în ultimele cinci luni.

Astfel, prioritatea administrației americane nu mai este determinarea Iranului să capituleze în privința programului său nuclear, ci redeschiderea strâmtorii cât mai curând posibil.

Limitele forței militare americane în Golful Persic

Cu toate acestea, în încercarea de a realiza acest lucru, ea se confruntă cu o problemă. Pe de o parte, Iranul a decis că controlul operațional al strâmtorii este esențial pentru securitatea sa națională și reprezintă o măsură de descurajare strategică extrem de necesară pentru a preveni viitoare atacuri americano-israeliene. Pe de altă parte, armata americană nu poate deschide strâmtoarea și să o mențină deschisă.

În mod surprinzător, în ciuda faptului că dispune de un buget militar de peste 100 de ori mai mare decât cel al Iranului, armata SUA nu este în măsură să împiedice Iranul să-și proiecteze o forță militară suficientă pentru a reprezenta o amenințare durabilă la adresa traficului maritim prin strâmtoare.

Amenințările lui Trump și reacția fermă a Gărzilor Revoluționare

Trump a amenințat în repetate rânduri cu un masacru apocaliptic asupra Iranului, cu scopul de a provoca suficientă suferință societății iraniene pentru a-i forța pe liderii acesteia să accepte cererile SUA. Cel mai recent, el a amenințat că va extinde țintele SUA pentru a include instalațiile energetice civile iraniene. La o ședință de cabinet din 31 iulie, el a declarat presei: „Ei bine, îi vom lovi foarte tare și, știți, la un moment dat vor spune: «Pur și simplu nu mai putem suporta»”.

O zi mai târziu, s-a răzgândit, probabil pentru că și-a dat seama că „lovirea lor cu putere” nu va forța Iranul să se supună.

De ce? Pentru că noua conducere de linie dură a Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) din Iran consideră că SUA și Israelul urmăresc eliminarea Republicii Islamice. Aceasta consideră că orice compromis în fața presiunii americane nu face decât să atragă și mai multă presiune.

Astfel, escaladarea din partea SUA nu va duce probabil la capitularea Iranului, ci la atacuri iraniene de represalii majore asupra infrastructurii din Golf. Așadar, dacă SUA nu sunt pregătite să „destrame” militar regimul printr-un bombardament mult mai extins al infrastructurii civile critice decât au făcut-o până acum, transformând Iranul, de fapt, într-un „stat eșuat”, viitoarea utilizare a forței militare de către SUA nu va da rezultate.

Blocajul diplomatic și opțiunea medierii prin Sultanatul Oman

Atunci când se analizează opțiunile realiste pentru viitor, cel mai important aspect de luat în considerare este faptul că actuala administrație americană nu crede în diplomația cu Iranul – și niciodată nu a crezut. Ea crede în forță, fie că este vorba de tarife și sancțiuni punitive, fie de bombardamente de pedeapsă. Când vorbește despre „diplomație semnificativă” cu Iranul, se referă la „acceptarea de către Iran a cererilor SUA”.

Această reticență a SUA de a se angaja într-o diplomație serioasă și susținută înseamnă că, chiar dacă administrația americană ar ajunge la un acord cu Iranul privind strâmtoarea, probabil că nu ar putea continua către un acord nuclear negociat care să impună restricții efective asupra programului său nuclear.

Ultimele negocieri nucleare au durat în total cinci ani (2010-2015), dintre care doi ani de negocieri serioase și intense (2013-2015). Însă actuala administrație americană este obosită de acest război eșuat și are alte priorități, fiind astfel probabil reticentă să se angajeze într-un astfel de proces.

Având în vedere această reticență și incapacitate a SUA de a se angaja efectiv în diplomație pentru a „rezolva problema strâmtorii”, ar trebui să permită derularea procesului descris în articolul 5 al Memorandumului de înțelegere de la Islamabad, semnat în iunie: „Republica Islamică Iran va purta un dialog cu Sultanatul Oman pentru a defini viitoarea administrare și serviciile maritime în Strâmtoarea Hormuz, în cadrul discuțiilor cu alte state riverane din Golful Persic, în conformitate cu dreptul internațional aplicabil și cu drepturile suverane ale statelor riverane ale Strâmtorii Hormuz”.

Condițiile Teheranului pentru redeschiderea traficului maritim

Aceste discuții dintre Iran și Oman sunt în curs de desfășurare și reprezintă cea mai bună șansă pentru o soluționare cât mai puțin nefavorabilă a problemei. În acest scenariu, tot ce trebuie să facă administrația SUA este să ofere Omanului sfaturi, după cum este necesar, și să aprobe orice acord final la care vor ajunge cele două părți. Orice astfel de acord va include probabil ridicarea de către SUA a blocadei navale asupra porturilor iraniene, întrucât Iranul a condiționat această ridicare de orice redeschidere a strâmtorii.

Rezultatul acestor discuții dintre Iran și Oman este imprevizibil. Ceea ce este însă clar este că Omanul și restul membrilor Consiliului de Cooperare al Golfului sunt mai pricepuți și mai motivați să negocieze cu Iranul decât SUA. Există diferențe semnificative între cele două părți: țările din Golf doresc o revenire la status quo-ul dinainte de război; Iranul dorește o „nouă normalitate”, în care să controleze fluxul maritim prin strâmtoare, poate în coordonare cu Omanul.

Din păcate, având în vedere pârghia strategică a Iranului asupra strâmtorii, este probabil ca, cel puțin pe termen scurt, acesta să-și impună voința, ceea ce ar putea implica perceperea de „taxe” de către Iran asupra traficului maritim care traversează strâmtoarea.

Un acord fragil și consecințele pe termen lung ale războiului

Dacă s-ar încheia un astfel de acord privind strâmtoarea, acesta ar fi fragil. Volumele de trafic maritim din perioada de dinainte de război nu s-ar restabili pentru mult timp, dacă s-ar restabili vreodată. Bazele americane ar rămâne în regiune; sancțiunile SUA împotriva Iranului ar rămâne în vigoare. La rândul său, Iranul ar încerca să-și reconstruiască baza industrială de apărare pentru a se pregăti pentru un viitor atac americano-israelian. Iar acesta este probabil cel mai optimist scenariu.

Aceasta este moștenirea probabilă a unui război nesăbuit care nu a adus pace și stabilitate, ci suferință economică, instabilitate regională și o pierdere majoră a prestigiului și puterii SUA.