Savé vu chi a envanté mersul?” / Andrei Pleșu taxează derapajele „naționalismului sănătos”, pomenit de Nicușor Dan / De la Ionesco, Vuia și Brâncuși până la Gogu Constantinescu

Scriitorul și eseistul Andrei Pleșu critică recursul la retorica patriotardă, pornind de la sintagma „naționalism sănătos”, lansată recent în spațiul public de președintele Nicușor Dan „fără prea multe explicații”.

Într-un text de opinie publicat pe pagina sa de Facebook și intitulat „Patria și mapamondul”, Pleșu arată capcanele și ridicolul mândriei naționale exacerbate prin relatarea unui dineu diplomatic petrecut la mijlocul anilor ’90.

A ajuns atunci în România ministrului francez al Culturii de la acea vreme, Jacques Toubon. Iar la întâlnirea găzduită de Ambasada Franței, în prezența elitei culturale autohtone, academicieni, artiști și demnitari, o discuție protocolară a degenerat rapid într-o „conversațiune patriotică”.

Românii au ținut să-i demonstreze succesiv demnitarului francez că marile repere universale sunt, de fapt, creații românești. Fapt ce se petrece și astăzi.

”După inevitabilele discursuri de protocol, românii s-au încălzit şi au declanşat o animată conversaţiune patriotică.

Franceza lor nu era decît rareori bună, dar sentimentele erau generoase.

Unul dintre comeseni a început, şugubăţ, cu o întrebare legată de literatură (prefer să reproduc totul pe româneşte, spre a evita pitorescul gramaticii şi al pronunţiei, prin care s-a ilustrat întreaga seară): „Domnule ministru, dacă-mi permiteţi: cine a inventat teatrul absurdului?“.

Înainte ca dl Toubon să poată risca un răspuns, interlocutorul s-a grăbit să-l pună în temă, cu o drăgălaşă mîndrie: „Un român! Eugen Ionescu!“. „Ah, da, desigur!“ – s-a bucurat oaspetele.

Pînă să ducă la gură un prim dumicat, el s-a văzut însă confruntat cu un nou atac: „Domnule ministru, v-aş întreba cine, după părerea dvs., a inventat sculptura modernă? N-o să credeţi! Un român: Constantin Brâncuşi“. „O, într-adevăr! Fireşte! Ce interesant!“

E momentul în care „partea ştiinţifică“ a mesei a simţit că pierde teren. O voce bine aşezată, cu o nuanţă de îngăduinţă paternă, a rostit întrebarea următoare, în ciuda neliniştii crescînde a francezilor, care trăgeau, tot mai trist, cu ochii spre bucate: „Mi-aţi putea spune, domnule ministru, cum aţi venit în România?“.

Ministrul a încercat, mai întîi, să ia lucrurile în glumă. N-a mers! Chestiunea era serioasă. Drept care i s-a explicat de îndată (ca să nu apuce să facă vreo gafă): „Aţi venit cu avionul. Or, nu ştiţi, probabil, că aviaţia, prin oameni ca Aurel Vlaicu, Traian Vuia şi Henri Coandă, este, ca să zicem aşa, o afacere românească“.

Domnului Toubon au început să-i tremure pleoapele. Prestigiul său de ministru al Culturii era pus la grea încercare. Ajunsese pe un teritoriu sacru, sursă a mai multor binefaceri tehnice şi culturale, de care el şi concetăţenii săi profitau orbeşte, fără să ştie cui le datorează. Pofta de mîncare se diminua vertiginos, făcînd loc unui amestec insolit de gratitudine şi melancolie.

Lucrurile n-au rămas însă aici.

Cineva, de la alt colţ al mesei, a ridicat „ştacheta exigenţei“ la noi cote de altitudine: „Domnule ministru, v-aţi gîndit vreodată cum mergeţi?“. Euforia dîmboviţeană forţa deja limitele – convenţionale, desigur – ale politeţii. În aer plutea un discret conflict diplomatic. Se ajunsese la oarecari intimităţi, născătoare de perplexitate. Ce să răspundă bietul ministru? Că nu ştie cum merge? Că umblă ignar prin lume, fără să reflecteze la mecanismele subtile ale avansului în spaţiu? În ochii oficialului francez, ca şi în aceia ai ambasadorului, se întrevedea o vagă spaimă. Anticipau întrebarea fatală, franco-română: „Savé vu chi a envanté… mersul?“ şi auzeau deja răspunsul copleşitor: „Un român!“. Nu erau departe de adevăr.

Întrebătorul a explicat rapid că n-am putea merge dacă între corpul nostru şi aerul din jur n-ar exista frecare şi, printr-un salt scurt, a ajuns la problema transmiterii energiei prin lichide, solide şi gaze, adică la tema sonicităţii. Or, „chi a envanté… sonicitatea? Un român: Gogu Constantinescu!“.

Atmosfera devenise apăsătoare. Oaspeţii străini se simţeau ca nişte barbari ajunşi în centrul lumii sau, dacă nu, într-o mică şi veselă clinică psihiatrică. Cultura franceză? A se slăbi! Europa? O peninsulă a Valahiei! S-a trecut la felul principal pe fondul unei asistenţe româneşti însufleţite de mîndrie naţională şi al unei asistenţe franţuzeşti umilite. Asta pentru ca să ştie ’mnealor, mă-nţelegi, cu cine au de-a face!”, a scris Pleșu.