Reactor Nuclear Transformat în Parc de Distracții: Wunderland Kalkar

Un reactor nuclear care nu a funcționat niciodată a devenit un parc de distracții, simbolizând eșecul ambițiilor atomice europene.

Un turn de răcire înalt de 42,30 metri, acoperit acum cu o frescă alpină, servește drept perete de cățărat pentru turiști. În interior, acolo unde ar fi trebuit să circule aburul supraîncălzit, un carusel balansoar se învârte în gol.

Este doar una dintre atracțiile parcului Wunderland Kalkar, care atrage în fiecare an aproximativ 600.000 de vizitatori. Sub betonul acestor clădiri, însă, se află o poveste care rezumă mai bine decât orice altceva speranțele spulberate ale energiei nucleare europene.

Visul atomic din anii '70 și construcția titanică SNR-300

Totul a început în anii 1970, pe fundalul primului șoc petrolier. Germania, Belgia, Olanda și Regatul Unit s-au unit într-un proiect ambițios: construirea unui reactor reproductor, un tip de instalație care promitea să producă mai mult material fisionabil decât consuma.

O adevărată mașină de multiplicat uraniul, o soluție care părea să rezolve pentru totdeauna problema resurselor energetice. Șantierul a fost deschis la sfârșitul anului 1973, în orășelul Kalkar, pe malul Rinului.

Pentru a ridica această structură, au fost necesari aproximativ 250.000 m³ de beton și 58.000 de tone de oțel – echivalentul a douăzeci de Turnuri Eiffel turnate în pământul Renaniei. Protestele au început însă imediat. În 1974, 10.000 de oameni s-au mobilizat împotriva proiectului.

Trei ani mai târziu, un miting a adunat 40.000 de demonstranți pe străzile din Kalkar, un val de nemulțumire care a devenit un moment fondator pentru ecologia politică germană și care a contribuit direct la nașterea partidului Alianța 90/Verzii.

Cernobîl, abandonul politic și o factură uriașă de 3,5 miliarde de euro

Construcția a durat doisprezece ani, mult mai mult decât termenul inițial. Când a fost finalizată, în 1986, catastrofa de la Cernobîl lovise deja opinia publică. Era momentul cel mai prost posibil pentru a pune în funcțiune un reactor experimental răcit cu sodiu, cunoscut sub numele SNR-300.

Timp de cinci ani, uzina a rămas închisă, complet funcțională din punct de vedere tehnic, dar condamnată politic. Întreținerea și securitatea clădirilor costau 50 de milioane de euro pe an și necesitau 220 de angajați.

O întreagă echipă plătea pentru a veghea asupra unui reactor care nu avea să producă niciodată un singur kilowatt-oră. Un raport belgian de atunci o descria drept „cea mai puțin radioactivă centrală nucleară din lume”.

Pe 21 martie 1991, ministrul Cercetării, Heinz Riesenhuber, a anunțat oprirea definitivă. Landul Renania de Nord-Westfalia, opus proiectului de la început, câștigase după aproape două decenii de conflict cu guvernul federal, scrie curiozitate.ro.

Factura era amețitoare: aproximativ 7 miliarde de mărci germane, adică în jur de 3,5 miliarde de euro, peste 4 miliarde de dolari – alte surse vorbesc chiar de 3,7 miliarde de euro. Pentru un reactor care nu a funcționat nici măcar un minut.

De la un gigant nuclear eșuat la Wunderland Kalkar

Patru ani mai târziu, un antreprenor olandez, Hennie van der Most, a cumpărat complexul. Prețul, deși neclar, a fost infim în comparație cu investițiile: unele surse menționează 2,5 milioane de euro, altele o sumă similară în dolari.

A transformat totul într-un parc de agrement numit Wunderland Kalkar, „țara minunilor”. În loc să distrugă structurile, le-a integrat. În clădirile cu turbine și reactoare funcționează acum hoteluri, restaurante și baruri.

Turnul de răcire a devenit perete de cățărat, iar caruselul din interior este o ironie perfectă: se învârte exact acolo unde ar fi trebuit să se producă energie.

Un purtător de cuvânt al parcului explică, cu umor: „Unii se tem că nu este sigur, dar este 100% sigur, pentru că reactorul nu a fost niciodată pus în funcțiune”. Miezul reactorului, însă, nu a dispărut.

Combustibilul nuclear, compus din 35% plutoniu, se află în custodie de stat la Hanau, proprietatea RWE Power AG. Fără autorizație de reciclare în Germania, a fost trimis la uzina de reprocesare din La Hague, în Franța.

De acolo, din acest combustibil nefolosit, s-a născut MOX-ul destinat altor centrale electrice franceze. O ironie finală: o instalație gândită pentru autonomia energetică germană a ajuns să alimenteze, într-un fel, flota nucleară a unei țări vecine.