RAI NEWS: Ceuta și Melilla, cronologia unei crize care nu a fost niciodată soluționată

Două paragrafe din Constituția Marocului ajută la explicarea motivului pentru care orice criză legată de Ceuta și Melilla ajunge să depășească sfera unei simple probleme de migrațiune, relatează RAI NEWS, citată de Rador.

Articolul 42 din Constituția din 2011 îi încredințează Regelui misiunea de a garanta „independența țării și integritatea teritorială a Regatului în limitele frontierelor sale autentice”. Textul nu precizează care sunt aceste frontiere și nici nu menționează explicit Ceuta și Melilla. Cu toate acestea, formularea face trimitere la o chestiune care a însoțit Marocul modern încă de la dobândirea independenței.

De-a lungul anilor, Rabatul a formulat diverse revendicări teritoriale față de Spania, vizând zone precum Tarfaya, Sidi Ifni și Sahara Occidentală. Ceuta și Melilla, alături de alte teritorii aflate sub suveranitate spaniolă pe coasta Africii de Nord, rămân punctele asupra cărora cele două țări au poziții ireconciliabile.

Pentru Madrid, problema nu este negociabilă: Ceuta și Melilla sunt spaniole. Pentru Rabat, însă, chestiunea teritorială rămâne deschisă, fiind privită prin prisma unui proces de decolonizare considerat incomplet.

Nu este vorba doar despre istorie; geografia joacă şi ea un rol.

Hassan al II-lea, tatăl actualului rege, a explicat acest lucru încă din 1980, folosind o expresie care avea să devină un element definitoriu al diplomației marocane: din perspectiva echilibrului strategic, pentru monarh, era inacceptabil ca „un singur stat” să controleze ambele maluri ale strâmtorii. El a asociat în mod explicit revendicarea Spaniei asupra Gibraltarului cu revendicările Marocului asupra orașelor Ceuta și Melilla.

După aproape o jumătate de secol, geografia a rămas neschimbată. S-a schimbat însă tot ceea ce ţine de acest context.

Marocul și Spania au devenit națiuni profund interdependente, legate prin comerț, investiții, migrație, securitate și eforturi de combatere a terorismului. În Spania trăieşte o comunitate marocană numeroasă, iar cooperarea dintre Madrid și Rabat a devenit esențială pentru ambele părți.

Și aici apare primul paradox.

Spania cere Marocului să coopereze la controlul unei frontiere a cărei suveranitate este contestată de Rabat. Astfel, un pilon al politicii spaniole și, într-o anumită măsură, europene, privind migrația se bazează chiar pe cooperarea țării care revendică teritoriile delimitate de acea frontieră.

Este un echilibru care a funcționat de multe ori, dar care rămâne fragil. Iar pe 30 iulie, această fragilitate a devenit evidentă.

În decurs de câteva ore, zeci de mii de oameni s-au îndreptat spre Ceuta: tineri, familii și minori. Mulți au intrat în apă. Madridul a mobilizat forțele de securitate și armata. Ulterior, Rabatul a contribuit la oprirea traversărilor și a cooperat în procesul de repatriere. Potrivit autorităților spaniole, în Ceuta au intrat aproximativ 72.000 de persoane, dintre care circa 70.000 s-au întors apoi în Maroc.

Rămâne de înțeles de ce s-a întâmplat acest lucru exact în acel moment. Iar în această privință, cel puțin deocamdată, nu există un răspuns definitiv.

Desigur, există o explicație de ordin social: șomajul, inegalitatea și lipsa perspectivelor pentru o parte a tineretului marocan. Situația a fost agravată de informațiile și dezinformările care circulau pe rețelele de socializare cu privire la posibilitatea de a intra cu ușurință în Ceuta.

În acelaşi timp există şi ipoteza politică: este posibil ca imigrația să fi fost folosită ca instrument de presiune asupra Madridului. Precedentul creat în 2021 face această întrebare inevitabilă; cu toate acestea, în ceea ce privește evenimentele din 30 iulie, deocamdată nu există suficiente dovezi publice pentru a transforma ipoteza într-o certitudine.

Și mai există o a treia perspectivă, care vizează chiar Marocul.

Criza a izbucnit în timpul festivităților de Ziua Tronului, cel mai important moment din punct de vedere simbolic în calendarul politic marocan. Imaginile cu mii de tineri dispuși să-și riște viața pentru a ajunge în Ceuta contrastează inevitabil cu imaginea unei țări aflate în plină ascensiune, angajată în proiecte majore de infrastructură și într-un proces de modernizare rapidă.

Din acest motiv, rămâne deschisă o altă întrebare: în ce măsură ar trebui privite aceste evenimente prin prisma relațiilor cu Spania și în ce măsură prin prisma dinamicii interne din Maroc?

În acelaşi timp au apărut şi interpretări geopolitice mai ample ale crizei.

Cu zece zile înainte, pe 20 iulie, Pedro Sánchez vizitase Algerul. În prezența președintelui Abdelmadjid Tebboune, el a descris Algeria drept o „țară prietenă” și un „partener strategic”, marcând astfel o nouă etapă în relațiile dintre Madrid și principalul rival regional al Marocului.

Apoi, există Washingtonul.

Un raport al Comisiei pentru Alocări Bugetare din Camera Reprezentanților a SUA, datat 30 aprilie și legat de proiectul de lege privind finanțarea Departamentului de Stat pentru anul 2027, prevede alocarea a cel puțin 40 de milioane de dolari sub formă de asistență pentru Maroc: 20 de milioane de dolari pentru programe de securitate și alte 20 de milioane de dolari pentru finanțare militară.

Numai că imediat după aceea, documentul conține formulări cu o semnificație politică mult mai importantă, descriind Ceuta și Melilla drept orașe „administrate de Spania”, situate „pe teritoriu marocan”, recunoaște revendicarea de lungă durată a Rabatului și susține eforturile Secretarului de Stat de a încuraja dialogul diplomatic între Maroc și Spania cu privire la „statutul lor viitor”.

Acest lucru nu înseamnă că Statele Unite au recunoscut suveranitatea marocană asupra orașelor Ceuta și Melilla. Nu este cazul. Este vorba doar despre un raport al Comisiei pentru Alocări Bugetare din Camera Reprezentanților şi nu despre o schimbare oficială a poziției SUA.

Cu toate acestea, din punct de vedere politic frapeză formularea documentului oficial al Congresului SUA, care reflectă îndeaproape revendicarea tradițională a Marocului.

Și, mai presus de toate, faptul că toate aceste lucruri s-au întâmplat cu trei luni înainte de criză.

Această coincidență a alimentat inevitabil speculațiile în rândul celor care privesc evenimentele din Ceuta prin prisma relației tensionate dintre Pedro Sánchez și Donald Trump. Numai că în stadiul actual nu există dovezi publice care să lege Washingtonul de evenimentele din 30 iulie. Conjuncturile geopolitice nu pot fi confundate cu faptele.

Și NATO intră, inevitabil, în această dezbatere. Statutul orașelor Ceuta și Melilla în ceea ce privește garanțiile de apărare colectivă a fost mult timp un subiect de discuție, în mare parte din cauza ariei geografice definite în Articolul 6 al Tratatului Atlanticului de Nord. Madridul insistă asupra principiului securității Alianței la „360 de grade”. În plus, în Spania au reapărut apeluri pentru ca protecția celor două orașe să fie mai explicită.

Și apoi, există Uniunea Europeană.

Ceuta și Melilla sunt teritorii spaniole și, prin urmare, fac parte din Uniune, chiar dacă au un statut special. Pentru Bruxelles, ele reprezintă şi o frontieră externă. În urma crizei, miniștrii europeni de interne au organizat o reuniune de urgență.

Însă și aici apare același paradox: pentru a proteja acea frontieră, Spania și Europa au nevoie de cooperarea Marocului, țara care contestă suveranitatea asupra acestor teritorii.

Se poate discuta despre NATO, securitatea europeană, migrație, Washington și schimbarea echilibrului de putere în Mediterana. Se poate continua, așa cum au făcut timp de decenii Madridul și Rabatul să se lase deoparte chestiunea teritorială, pentru a proteja o relație mult prea importantă pentru ambele părți.

Însă geografia rămâne aceeaşi.

Ceuta și Melilla sunt situate pe coasta africană. Pentru Spania, ele constituie o parte integrantă a teritoriului național. Pentru Maroc, ele reprezintă o chestiune nerezolvată de integritate teritorială. Sunt două poziții opuse pe care șapte decenii de diplomație au permis să fie gestionate, dar nu și reconciliate.

Și poate pe 30 iulie a ieșit la suprafață tocmai acest lucru.

Există însă un bilanț final, mult mai important decât cel geopolitic. Bilanțul vieților omenești.

În timpul crizei şi-au pierdut viaţa cel puțin 75 de persoane, potrivit celor mai recente cifre comunicate de autorități. Multe s-au înecat în timp ce încercau să ajungă la Ceuta. Sute de minori rămân de cealaltă parte a graniței, în timp ce, în Maroc, familiile continuă să-și caute copiii și rudele cu care au pierdut legătura.

Acei oameni probabil nu știau nimic despre Articolul 6 din Tratatul NATO. Nu citiseră Constituția Marocului sau raportul Congresului SUA. Și cu siguranță nu se gândeau la echilibrul strategic din zona Strâmtorii în momentul în care au intrat în apă. Pur şi simplu încercau  să ajungă de cealaltă parte.

Poate că aceasta este singura certitudine într-o criză încă plină de întrebări fără răspuns: statele se pot certa decenii la rând pe marginea frontierelor, a suveranității și a geopoliticii. Însă, atunci când acele granițe devin un câmp de luptă, oamenii sunt cei care continuă să plătească prețul cel mai mare.

https://www.rainews.it/articoli/2026/08/ceuta-e-melilla-cronologia-di-una-crisi-mai-risolta-b8f5752a-9e99-4826-a838-40b054384bee.html

Traducere: Cătălina Păunel/RADOR RADIO ROMÂNIA/cpaunel/cciulu