O țară ca un ospiciu

De aproape 3 luni, trăim cu toții într-un spectacol prost, de cabaret instituțional, în care decorul se dărâmă, cortina a luat foc, iar actorii principali continuă să recite impasibili din ultima lor lectură (abecedarul), convinși că publicul aplaudă animat de fascinație, nu de spasme produse de panică. România de azi a depășit grațios faza de simplu stat eșuat sau mafiot, cum spuneau înaintașii lui Niculae, și a atins statutul de Sanatoriu de Lux cu Circuit Închis, unde conducerii i s-au încurcat registrele de tratament, iar pacienții sunt lăsați să-și voteze propriile camăși de forță.

Matematica din cămările altora

Din punct de vedere economic, performanța este incontestabilă. Suntem campioni olimpici la escaladarea datoriei publice, dincolo de bariera psihologică și legală de 60% din PIB, totul pe fundalul unei inflații-record care face ca bancnotele noastre să aibă o valoare mai degrabă decorativă în Europa.

În acest peisaj de un pitoresc financiar desăvârșit, a apărut și „trupa de șoc”. Nu e albumul omonim cu manelele anilor `90, imprimat pe casetă. Ci echipa reformistă a domnului Bolojan, cu rigoarea binecunoscută, care au pornit o amplă campanie de curățenie morală, având însă grijă deosebită să aprindă lumina exclusiv în cămările vecinilor. Pe modelul „penalii și sinecuriștii noștri sunt mai buni decât ai lor”.

Domnul Pîslaru își găsește vocația de pedagog auster și dojenește DIICOT-ul cu degetul ridicat, în timp ce se face că lucrează voios la Legea salarizării unice, după ce instanța i-a spus clar că nu are voie. Probabil „statul paralel” e de vină pentru frații reziști declarați în incompatibilitate de ANI. Care trebuie „reformată” și ea, desigur.

Doamna Gheorghiu, transformată peste noapte din apărătoare a liberei exprimări în militantă a tăcerii aliniate, cheamă jurnaliștii în instanță pentru delictul de opinie. Asta în timp ce un reputat avocat și consilier onorific ar factura 20.000 de euro pe săptămână. Aparatul de figurație și influență — studioșii țuțeri ai domnului Ilie — ne explică zilnic, pe un ton sacerdotal, importanța cosmogonică a Mesiei de Oradea.

Tăcerea de la Cotroceni și legea fără drept

În timp ce categoriile esențiale ale societății — medici, profesori, magistrați, polițiști — simt cum le fuge pământul de sub picioare și ridică tonul unor tensiuni sociale istorice, la vârful statului domnește o pace de cimitir privat. Cam ca ăla din Bihor, unde #nuToțiȘtiau, că doar e limpede consecvența „oamenilor noi”. Între timp, un bebeluș a murit la Marie Curie, din lipsă de paturi și personal. Așteptăm cu toții protestele și demisia lui Ponta.

Locatarul de la Cotroceni exersează cu o măiestrie desăvârșită arta absenței. Nicio desemnare, nicio direcție, nicio tresărire. O tăcere densă, încât poți auzi cum se devalorizează leul în timp real. Și eternele obsesii cu urbanismul: cine dă autorizațiile de construire în Capitală? Asta e miza unei Românii aflate pe marginea prăpastiei.

Între timp, Guvernul își continuă netulburat activitatea, legiferând într-un soi de vid de legitimitate, ca și cum dreptul de a guverna ar fi o moștenire privată, iar Constituția, un simplu ghid de sugestii facultative.

Diagnosticul de final

Rezultatul acestei combinații de aroganță „tehnocrată”, incompetență mascată sub rigori ardelenești și tăcere prezidențială nu este altul decât haosul desăvârșit. O casă de nebuni în care conducerea a pierdut cheile, dar le predică locatarilor despre tăieri și corecții sau economie circulară și optimizarea consumului de oxigen.

Într-o lume unde războiul, inclusiv de apărare, se face cu drone și softuri, noi ne împrumutăm să cumpărăm tancuri.

Bine, totuși, că nu le depozităm în „cămara gospodarului”, că poate aprindea cineva lumina acolo și găsea și banii de consultanță, și finanțările ONG-urilor grupate în Alianța Bolomania.