O expoziție cutremurătoare: A.REST 89 – Arhiva video a Securității (Op-ed)

Democrația din România este astăzi sub asediu. Ea este atacată frecvent de partidele extremiste, de neofasciști și de fostele cadre ale Securității (Departamentul Securității Statului –DSS, ultima denumire a poliției politice comuniste, din 1989) și ale altor servicii de informații care propagă idei fasciste și național comuniste. Acești doi factori, combinați cu incultura unei părți a clasei politice și cu faptul că sistemul de învățământ a neglijat după 1989 educația legată de crimele regimurilor totalitare din România, fascist și comunist, au generat situația gravă în care ne aflăm. Antidotul se află în întărirea democrației, în respectarea legilor, punerea lor în aplicare și, mai ales, în educație.

La Muzeul Național de Istorie a României s-a deschis recent o expoziție cu adevărat extraordinară rezultat al munci de ani de zile al cercetătorilor Oana Ionel Demetriade și Mihai Demetriade care a beneficiat, în ceea ce privește o parte din artefactele operative (care sunt pentru prima oară expuse public după 1989), de sprijinul Ministerului de Interne – Direcția Generală de Poliție a Municipiului București și suportul informatic al STS (website-ul www.arestul securității.ro). Utilizând zeci de dosare ale DSS, aceștia au identificat, folosind cele 300 de înregistrări audio și 26 de casete video rămase ne distruse în arhiva DSS/CNSAS, identitatea victimelor, a ofițerilor și a metodelor de cercetare penală din ultimul an al dictaturii. Curatorii expoziției au prezentat în cadrul ei câteva anchete emblematice din timpul anului 1989 care ilustrează abuzurile și crimele Securității, o instituție care își proiectase și realiza, în multe privințe, activitatea în afara prevederilor Constituției RSR și legile țării, așa strâmbe sau vagi cum erau ele. Garanțiile justițiabililor, de la dreptul de a fi asistat continuu de un avocat, până la dreptul de petiționare sau (paradoxal!) dreptul de a nu fi torturat în detenție, erau o glumă. Odată intrat în clădirea din strada Rahovei nr. 39, sediul Direcției Cercetări Penale a DSS, nu știai dacă mai ieși, iar „când” devenea, pur și simplu, o variabilă inutilă.

O trecere în revistă simplificată a structurii DSS este necesară pentru a situa în cadrul acesteia importanța și rolul Direcția a VI-a – Cercetări Penale. DSS avea în 1989 un număr 15.312 cadre dintre care 10.114 ofițeri (fără a include aici trupele de securitate care aveau 1.387 de ofițeri, 1.060 maiștri militari și subofițeri și 20.387 trupă).

Unitățile externe ale Securității DSS erau Centru de Informații Externe – CIE (UM 0544), Contrainformații CIE (UM 0195) și Contrainformații țări socialiste (UM 0110). Securitatea internă avea un număr de unități speciale, de filaj („F”), de dezinformare („D”), de interceptare a corespondenței („S”), de radio și transmisiuni („R”), de luptă antiteroristă USLA (UM 0620), de apărarea secretului de stat (UM 0500), de instalare și exploatarea tehnicii operative „T” (supravegherea telefoanelor, înregistrări ambientale, audio și video, șamd), de arhivă („C”), de proiectare pentru tehnologii speciale („P”), de pașapoarte etc.

Direcțiile principale interne ale DSS erau: Direcția I (Informații interne – UM 0610) se ocupa de „dușmanii” politicii regimului și cei care încălcau ortodoxia ideologică (membrii fostelor partide politice, „culte-secte” – supravegherea tuturor cultelor religioase, legionari, cei bănuiți de iredentism sau manifestări naționaliste, problema cultură și învățământ, minorități, mass-media și posturi de radio străine care emiteau în limba română, practic întreaga societate era obiectul acestei Direcții). Direcția a II-a (Contrainformații în sectoarele economice) care supraveghea întreaga economie națională. Direcția a III-a – Contraspionaj (UM 0625), menită, în teorie, să supravegheze activitățile de culegere de informații operate de alte servicii de spionaj, pe teritoriul RSR, în realitate un hibrid între lectura ideologică și culegerea de informații, imposibil de despărțit. Obiectivele Contraspionajului comunist nu erau doar reprezentanțele diplomatice și cei care le deserveau, ci toate reprezentanțele internaționale cu sedii în București, indiferent de profil (științifice, politice, culturale, de cult etc.), dar și toți jurnaliștii străini care vizitau republica lui Ceaușescu. Direcția a IV-a, contrainformații militare (UM 0632), supraveghea toate cadrele Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne. Direcția a V-a, securitate și gardă, asigura protecția demnitarilor și prioritar, a cuplului prezidențial – o sarcină, de altfel, a tuturor Direcțiilor, indiferent de profilul acestora.

Direcția a VI-a (UM 0676) – cercetări penale se ocupa de realizarea anchetelor penale, având exclusivitate (a se citi: autonomie) în ceea ce privește „infracțiunile contra statului” din Codul Penal. Securitatea avea, pe scurt, propria jurisdicție în Codul Penal comunist, un teritoriu pe care nu și-l disputa cu nimeni. Direcția Cercetări Penale se ocupa cu arestarea suspecților, anchetarea acestora în sediul din strada Calea Rahovei 39, încarcerarea lor în propriul Arest, plasat la demisolul clădirii unde-și aveau birourile ofițerii penaliști. Tot ei se ocupau și de trimiterea în instanțe specializate a inculpaților și ulterior de controlul și supravegherea acestora în diferitele spații de detenție, după condamnare. Comparat cu marile unități operative ale DSS, care aveau în subordine de multe ori sute de ofițeri și chiar mii, cum era cazul Securității Municipiului București (UM 0800), Direcția a VI-a (cu 36 de ofițeri în 1989) avea o structură aparent modestă. Însă numărul este aici doar o aparență, care ascunde un loc și un rol unic în mecanismul totalitar.  Ofițerii Direcției a VI-a aveau un statut special, nu doar prin prisma faptului că erau singurii care-i puteau pedepsi pe cei care atentau la integritatea ideologică a republicii comuniste. Ci, plecând de aici, aveau un loc unic în ierarhia vigilenței. Relația lor cu șeful DSS era una privilegiată, pentru că Iulian Vlad era cel care aproba deschiderea și închiderea dosarelor de cercetare penală. Procurorii, atât și cum au existat ei în economia instrucției penale, nu au avut nici un rol determinant. Dosarele instrumentate de UM 0676 se înaintau Direcției Procuraturilor Militare din cadrul Procuraturii Generale numai cu aprobarea șefului DSS sau a ministrului de Interne. Procedural, actele emise de UM 0676 trebuiau avizate de un procuror militar. În 1989, anul care face obiectul Expoziției A.REST 1989, numele acestuia a fost col. Mihai Ștefănescu. Locul de muncă al tovarășului Ștefănescu era chiar în sediul Direcției a VI-a, pesemne pentru a sublinia mai intens independența acestuia prin raport cu cei pe care – teoretic și legal – trebuia să-i coordoneze. Numele ofițerilor Direcției Cercetări Penale, sediul și procedurile erau conspirate.

Direcția a VI-a Cercetări penale devenise faimoasă în epocă pentru brutalitatea ei. Ofițerii ei utilizau mai multe forme de tortură, așa cum aceasta era și este definită de tratatele internaționale, ratificate inclusiv de defuncta RSR: tortura prin privarea de somn, de asistența medicală, interogatorii nocturne și bătăi administrate sistematic. În ecosistemul Cercetărilor Penale ale Securității a fost asasinat, de Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, doi ofițeri de ai acestei Direcții (achitați în mod scandalos în 2023) și de complicii lor din Miliție, ofițerii Tudor Stănică și Mihai Creangă (condamnați după 1989), Gheorghe (Babu) Ursu. Aici a fost interogat și ținut arestat între 31 ianuarie 1989 și 23 decembrie al aceluiași an, Mircea Răceanu. Aici a fost ținut în arest și interogat Radu Filipescu între mai și septembrie 1983, rearestat în decembrie 1987 – când a fost bătut de lt.-col. Ion Trașcă cu un baston de cauciuc – inclusiv în decembrie 1989. Ofițerii DSS efectuau rețineri fără mandat de arestare, practic răpiri, cum au fost cazurile lui Radu Filipescu (în 1987 și 1989), ale lui Dumitru Mazilu și al doamnei „T” (în 1989) – care face obiectul unei analize speciale în Expoziția A.REST 1989.

Sediul Direcției a VI-a ocupa o parte din corpul de clădire al Direcției de Cercetări Penale a Inspectoratului General al Miliției, situat în Calea Rahovei nr. 37-39 (acum strada George Georgescu). Numărul 39 al acestei adrese (conspirat) aparținea UM 0676. La ambele adrese existau unități distincte de arest și ele comunicau print-o ușă care se putea deschide numai din interiorul Direcției a VI-a. Toate celulele Securității erau monitorizate audio și două dintre ele (9 și 11) și video.

Înregistrările audio și video valorificate în cadrul Expoziției și pe site-ul dedicat al proiectului (www.arestulsecuritatii.ro) surprind aroganța, cinismul, lipsa de umanitate și disprețul față de cei interogați. Amenințarea și șantajul erau metode curente ale interogatoriilor. „Păi când ai niște copii și niște nepoți cu o anumită situație, dumneata faci un fapt care aduce atingere securității statului, pentru ce-l faci?! Nu te gândești la ei ?… În loc să mori liniștit în patul dumitale… dacă-ți place să mori în pușcărie…”.

Certitudinea absolută că nimic nu se va schimba în România este ilustrat de modul în care Gheorghe Comșa, ofițer al Direcție a VI-a vorbește cu un arestat – lt. col. (r) Ion Bucurescu din M.Ap.N. – în timpul interogatoriului: „Uită-te la ce fac alții în jur, la polonezi… Se alege praful! Asta vrei și tu, să ajungi acolo?”; „Avem de apărat multe, mari și multe valori pentru țara asta și pentru poporul ăsta. (…) În primul rând, liniștea acestui popor, care nu trebuie zăpăcit de cap cu tot felul de idei tâmpite”; „Oricum, vreau să vă asigur, așa cum am asigurat și pe alții înaintea dumneavoastră și, poate, și pe alții care vor veni, că aici, în țara aceasta, nu se va produce niciodată ce e în Ungaria sau în Polonia. Nici-o-da-tă! (…) Cine și-a pus în gând să-și închipuie că va putea să facă în țara asta ce vrea, să întoarcă lucrurile pe dos, să creeze tulburări, să strice climatul socio-politic, se înșală amarnic. A-mar-nic!”.

Oana Ionel Demetriade și Mihai Demetriade au construit expoziția în jurul a trei arestați și anchetați și a unuia din coordonatorii cercetării penale a acestora.

Între 24 și 27 ianuarie 1989 un grup de șase persoane: Mihai Petre Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă, Ștefan Niculescu-Maier și Elena Gheorghe au fost arestați pentru tipărirea unu ziar clandestin numit România. Articolele erau net anti Ceaușescu, acesta fiind numit „tiran, obtuz, conservator” păzit de „slugi și câini de pază”, „care a făcut din minciună politică de stat și din cultul personalității religie”. Publicația cerea… o necesară „confruntare de opinii, libertate în discuții, pluralism autentic de idei”. Ancheta a încercat să acrediteze ideea unui complot pro-sovietic, dar a sfârșit prin a condamna pe Băcanu pentru … „speculă cu mașini” pentru că, nu-i așa, conform indicațiilor conducerii MAI și a DSS, nu (mai) puteau să existe, în România condamnări politice. Expoziția conține tiparnița clandestină, confiscată de Securitate drept corp delict și adusă special în România pentru această expoziție, unde poate fi pentru prima oară văzută. Ea a fost construită după o schiță a lui Băcanu și utilizată de acești adevărați patrioți, astăzi, poate nedrept, în mare măsură uitați. Pe lângă ofițerii Direcției a VI-a, ancheta „grupului Băcanu” a fost atent urmărită și de șefii Securității Municipiului București: gl. Gianu Bucurescu, șeful SMB (până în februarie 1989) devenit ulterior ministru adjunct al MAI și col. Gheorghe Goran, succesorul acestuia și de alți cinci ofițeri ai SMB.

Al doilea caz ilustrat în expoziție este cel al lui Constantin Geangu, un funcționar al unei întreprinderi de comerț exterior care, în perioada 1987-1989, a trimis mai multe scrisori anonime către CC al PCR, Tribunalului Suprem și lui Nicolae Ceaușescu în care descria, corect, dezastrul economic în care se afla România, propunând măsuri tehnice și juridice de remediere a situației. În două din scrisorile adresate lui Nicolae Ceaușescu, Constantin Geangu îl acuza pe acesta că nu ascultă de opiniile profesioniștilor, acuzându-l practic de incompetență și propunându-i să renunțe la putere. Arestat la 13 noiembrie 1989, Geangu a fost eliberat de Revoluția Română, la 21 decembrie 1989. El a fost interogat de ofițerii Direcției a VI-a și de un ofițer de la UM 0650, unitate care asigura „protecția contrainformativă a instituțiilor de comerț exterior”.

Doamna „T” era soția unui ofițer DSS de la UM 0544 – Informații externe – care defectase în ianuarie 1989 și care a fost condamnat ulterior la moarte în contumacie. Doamna „T” nu știuse, în prealabil, nimic despre defecțiunea soțului. Răpită în plină zi în fața Hotelului Intercontinental, după o percheziție domiciliară brutală, a fost ținută 11 zile în arestul DSS fără nici o formă legală. Primele zile, pentru a-i amplifica starea de angoasă și pentru a obține informații de la ea, conducerea Direcției (al patrulea personaj al Expoziției A.REST 1989 – col. Pătru Morariu) a decis s-o pedepsească, lăsând-o să „doarmă” fără cazarmament, pe patul gol de tablă din celulă. Deținerea doamnei „T” era deplin ilegală și total conspirată: ea era un deținut fără nume, neînregistrat, supus terorii și controlului continuu, atât prin monitorizarea video cât și prin agentura de cameră – o informatoare de celulă, plasată cu ea, o practică obișnuită și uzuală în amintitul arest. Doamna „T” a fost interogată de ofițerii Directei a VI-a și de ofițeri ai UM 0544 și UM 0195.

Al patrulea caz prezentat în expoziție, cum am amintit, este cel al colonelului Pătru Morariu, locțiitor și ulterior șef de facto al Direcției Cercetări Penale – șeful Direcției, colonelul Vasile Gheorghe, omorâse un om cu mașina pe o trecere de pietoni, fiind trecut în rezervă iar cazul mușamalizat, fără nicio altă penalizare. Colonelul Pătru Morariu a fost, printre altele, unul din coordonatorii anchetei muncitorilor greviști de la Brașov, în noiembrie 1987. Ordinele represive ale acestuia au fost: reținerea ilegală, introducerea în celule a unor persoane fără mandat de arestare, scoaterea cazarmamentului, supravegherea permanentă a adresaților, participarea la interogatorii dure, acordul pentru aplicarea unor tratamente inumane arestaților și/sau reținuților. Pătru Morariu a fost trecut în rezervă la 17 ianuarie 1990. Chiar și în haosul tranziției era limpede că acest criminal nu avea ce căuta în „noile” structuri de informații a statului român. Nu același lucru se poate spune despre alți foști colegi de Direcție, care și-au continuat nestingheriți carierele în Formațiunea „J” (Asigurarea legalității) a SRI.

Expoziția A.REST 1989 este o lăudabilă inițiativă a Oanei Ionel Demetriade și a lui Mihai Demetriade care rămâne un model de analiză muzeală și educativă a crimelor regimului comunist din România și un mesaj pentru cei care întrețin nostalgia regimului comunist.

Nota redacției: Acest text a fost scris de autor în capacitatea sa strict individuală. El nu reprezintă opiniile instituțiilor sau organizațiilor cu care acesta este asociat