Mojtaba Khamenei și negocierile de pace: ce pregătește Iranul

Noul lider suprem al Iranului, Mojtaba Khamenei, încearcă să conducă țara fără să apară în public și fără să-și facă auzită vocea. În spatele acestei absențe se conturează însă un nou mod de luare a deciziilor, bazat pe consultări cu oficiali politici, reprezentanți ai instituțiilor de securitate și comandanți militari. Mișcările au loc într-un moment în care Teheranul trebuie să aleagă între negocieri cu Statele Unite și Israel și riscul unei noi confruntări militare.

Analiza publicată de Mahjoob Zweiri în Al Jazeera arată că întâlnirile organizate în ultimele luni ar putea indica pregătirea unei decizii importante, asemănătoare celei care a dus la acordul nuclear din 2015. Există însă o diferență majoră: de această dată, discuțiile au loc în timpul unui război, iar noul lider iranian nu are prezența publică pe care o avea tatăl său.

Mojtaba Khamenei conduce Iranul fără să apară în public. Cum funcționează noul sistem de putere

Timp de aproape 37 de ani, Ali Khamenei și-a exercitat autoritatea printr-o prezență publică puternică. Discursurile sale stabileau limitele politice ale regimului, iar întâlnirile cu generali, lideri politici și oameni obișnuiți transmiteau imaginea unui conducător implicat direct în viața țării.

Fiul său a ajuns însă la conducerea Iranului în circumstanțe cu totul diferite. Mojtaba Khamenei a fost rănit în atacul din 28 februarie, în care tatăl său a fost ucis. Potrivit unor surse apropiate noului lider, citate de Reuters, acesta ar fi fost sfătuit să nu apară în public și să nu publice înregistrări audio, pentru a nu putea fi localizat.

În aceste condiții, autoritatea sa s-a construit prin decrete, reorganizarea instituțiilor și decizii transmise printr-un grup restrâns de persoane de încredere. În loc să vorbească direct cu populația sau să se întâlnească public cu oficialii, Mojtaba își face simțită prezența prin declarațiile și mărturiile celor care îl întâlnesc.

După război, conducerea iraniană a trebuit să înlocuiască mai mulți comandanți militari și responsabili din structurile de securitate care au fost uciși. În luna august, Mojtaba Khamenei l-a numit pe consilierul său militar, Mohsen Rezaei, reprezentantul său în Consiliul Suprem de Securitate Națională. Ulterior, Rezaei a devenit secretarul acestui organism.

Au urmat șase numiri importante în structurile militare. Printre cei desemnați s-au numărat Ali Abdollahi, numit șef al Statului Major al Forțelor Armate, Ahmad Vahidi, devenit comandant al Corpului Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), și Ali Azmaei, numit la conducerea Marinei IRGC.

Lui Abdollahi i s-a cerut, de asemenea, să finalizeze fuziunea Statului Major cu Cartierul General Central Khatam al-Anbiya.

Primele întâlniri anunțate public ale lui Mojtaba Khamenei, cele din mai și august, au avut mai degrabă rolul de a-i liniști pe iranieni și de a le transmite că noul lider este în viață și își exercită atribuțiile. În luna mai au fost anunțate întâlniri cu președintele Masoud Pezeshkian și cu Abdollahi, care conducea atunci Cartierul General Khatam al-Anbiya. În august a fost anunțată o nouă întâlnire cu președintele.

Seria de consultări din octombrie a avut însă o altă semnificație. În numai 11 zile au fost anunțate patru întâlniri cu persoane aflate în fruntea Parlamentului, sistemului judiciar, structurilor de securitate națională și armatei. Aceste consultări par să fi avut un caracter mult mai organizat și să fi urmărit coordonarea principalelor instituții ale statului.

La prima întâlnire raportată cu noua conducere militară, anunțată pe 31 octombrie, Mojtaba Khamenei a primit informări despre pregătirea forțelor armate în Golful Persic, Strâmtoarea Hormuz și Marea Omanului. Printre participanți s-au aflat Ali Abdollahi, comandantul armatei, Amir Hatami, și Ahmad Vahidi.

Schimbarea este importantă: Iranul pare să fi trecut de la etapa în care încerca să reconstruiască structurile afectate de război la una în care pune în funcțiune un mecanism propriu de luare a deciziilor. Nu mai este vorba doar despre demonstrarea faptului că noul lider își exercită atribuțiile, ci despre organizarea conducerii politice și militare în jurul său.

Întâlnirile liderului iranian au coincis cu negocieri intense. Ce propuneri au ajuns la Teheran

Consultările interne au avut loc în paralel cu o intensificare a eforturilor diplomatice. Potrivit analizei Al Jazeera, fiecare etapă importantă de discuții în interiorul conducerii iraniene a fost urmată de un eveniment sau de un demers diplomatic extern.

Pe 20 octombrie, șeful armatei pakistaneze, feldmareșalul Asim Munir, a dus la Teheran o propunere de compromis negociată de Qatar și Pakistan. Potrivit relatărilor din presa arabă, planul prevedea inspecții neanunțate ale instalațiilor nucleare iraniene. În schimb, Iranul ar fi urmat să primească dobânda aferentă fondurilor sale înghețate în Qatar.

În ziua următoare a fost anunțată întâlnirea dintre Mojtaba Khamenei și Mohammed Bagher Ghalibaf, principalul negociator al Iranului.

Pe 26 octombrie, Asim Munir a revenit la Teheran, de această dată împreună cu ministrul saudit al Apărării, prințul Khalid bin Salman Al Saud, și cu Ibrahim Kalin, șeful serviciului de informații al Turciei.

Discuțiile au dus la o înțelegere potrivit căreia securitatea regională ar trebui să fie responsabilitatea statelor din regiune. În aceeași perioadă, Mohsen Rezaei a anunțat că Teheranul a transmis Washingtonului o propunere referitoare la Strâmtoarea Hormuz, însoțită de un termen-limită de șapte zile.

În ziua următoare a fost anunțată o întâlnire între Mojtaba Khamenei și Rezaei. Acesta din urmă primise o scrisoare din partea vicepreședintelui american JD Vance.

Un alt moment important a avut loc pe 30 octombrie, când mediatorii din Qatar au purtat discuții timp de 12 ore la Teheran. Negocierile au fost coordonate cu Casa Albă și au venit după ce emisarul american Tom Barrack afirmase că un prim acord de înțelegere ar putea fi aproape. În ziua următoare a fost anunțată întâlnirea lui Mojtaba Khamenei cu comandanții militari.

Succesiunea acestor evenimente sugerează că discuțiile din interiorul conducerii iraniene au devenit o componentă a eforturilor diplomatice. Cu alte cuvinte, în timp ce mediatorii încearcă să găsească o soluție între Teheran și Washington, noul lider iranian își consultă propria echipă politică și militară.

Iranul transmite două mesaje în același timp: este dispus să negocieze, dar amenință și cu extinderea războiului

Declarațiile făcute după întâlnirile lui Mojtaba Khamenei transmit două mesaje diferite, dar care nu se exclud reciproc.

În discuția cu Mohsen Rezaei, liderul iranian a insistat asupra condițiilor pe care Teheranul le consideră necesare pentru încheierea războiului. El a vorbit și despre nevoia ca Iranul să iasă din situația dificilă descrisă prin formula „nici război, nici pace”, precum și despre administrarea Strâmtorii Hormuz.

În schimb, în instrucțiunile transmise comandanților militari, Mojtaba Khamenei a cerut un răspuns imediat la orice amenințare, indiferent de locul în care aceasta apare. El a solicitat extinderea listei de ținte americane și israeliene și a transmis că Iranul va decide când se încheie orice nouă confruntare.

Apelurile repetate la unitate adresate oficialilor arată că liderul iranian este conștient de existența unor opinii diferite în interiorul elitei politice. O parte dintre oficiali ar putea considera negocierile drept soluția necesară, în timp ce alții susțin menținerea unei poziții dure în fața Statelor Unite și Israelului.

Potrivit interpretării lui Mahjoob Zweiri, întâlnirile din octombrie nu au stabilit încă direcția pe care o va urma Iranul. Ele par să fi trasat mai degrabă limitele între care se va lua decizia.

La un capăt se află refuzul de a accepta continuarea unei situații considerate de Teheran intolerabile, în care țara nu este nici în război deschis, nici în pace. La celălalt capăt se află pregătirea pentru extinderea confruntării, în cazul în care atacurile se reiau.

Între aceste două variante există posibilitatea unui acord negociat în condițiile Iranului, prin intermediul lui Ghalibaf, Rezaei și al mediatorilor regionali. O altă opțiune ar fi continuarea presiunii reciproce, în paralel cu consolidarea situației interne a Iranului.

Problema principală este că Washingtonul și Teheranul pornesc de la cerințe foarte diferite. Statele Unite vor concesii din partea Iranului în privința programului nuclear înainte de reluarea negocierilor. În schimb, Teheranul cere mai întâi ridicarea blocadei navale, eliberarea activelor financiare înghețate și restabilirea exporturilor de petrol.

Un detaliu important apare în formularea folosită de Mojtaba Khamenei. El a vorbit despre condiții „stabilite de oficialii țării”, nu despre condiții impuse personal de el. Potrivit autorului, această alegere a cuvintelor distribuie responsabilitatea între instituțiile statului și îi permite liderului suprem să susțină sau să se distanțeze de eventualul rezultat al negocierilor.

Acordul nuclear din 2015, modelul pe care Iranul l-ar putea urma. De ce situația actuală este mult mai complicată

Evoluțiile din Iran amintesc, într-o anumită măsură, de consultările care au precedat acordul nuclear semnat la 14 iulie 2015.

La vremea respectivă, negocierile se desfășurau printr-un canal secret deschis la Muscat, cu aprobarea liderului suprem Ali Khamenei. Pe 17 septembrie 2013, acesta le-a vorbit comandanților IRGC despre conceptul de „flexibilitate eroică”, încercând să îi asigure că negocierile nu reprezintă o renunțare la poziția Iranului.

În iunie 2015, Ali Khamenei a stabilit limitele pe care negociatorii nu trebuiau să le depășească. În octombrie, a transmis o scrisoare prin care și-a exprimat aprobarea condiționată pentru acord.

Un alt semnal important a fost schimbarea instituției care coordona dosarul nuclear. Responsabilitatea a trecut de la Consiliul Suprem de Securitate Națională la Ministerul Afacerilor Externe, condus de Mohammad Javad Zarif. Această mutare a indicat că decizia politică de a merge mai departe cu negocierile fusese deja luată.

Asemănările cu situația actuală sunt evidente. În ambele cazuri, liderul suprem stabilește limitele negocierilor, deleagă discuțiile unor persoane de încredere și implică structurile militare înaintea unei eventuale schimbări majore de direcție.

Diferențele sunt însă mult mai importante.

Procesul care a dus la acordul din 2015 s-a desfășurat pe parcursul a aproximativ doi ani, într-o perioadă în care Iranul se afla sub sancțiuni, dar nu era implicat într-un război. Actualele consultări au fost concentrate în numai 11 zile și au avut loc în timpul unei confruntări armate, al unei blocade navale și în apropierea alegerilor parlamentare americane de la jumătatea mandatului, programate pe 3 noiembrie.

Mai există și o diferență legată de modul în care cei doi lideri și-au exercitat autoritatea. Ali Khamenei comunica direct și vorbea în public. Fiul său transmite mesaje prin declarații scrise și prin intermediul altor oficiali.

În 2015, diplomații au condus negocierile. În prezent, două persoane cu experiență în structurile IRGC, Mohammed Bagher Ghalibaf și Mohsen Rezaei, au roluri centrale în acest proces.

Și mediatorii s-au schimbat. Canalul diplomatic din perioada acordului nuclear trecea prin Oman. În actuala situație, medierea implică Qatarul și statele care au participat la Acordul de la Mecca, semnat pe 7 august.

Cea mai importantă deosebire este însă mesajul transmis armatei. Înaintea acordului din 2015, conceptul de „flexibilitate eroică” era prezentat comandanților ca o pregătire pentru încheierea unei înțelegeri. Acum, condițiile pentru un eventual acord sunt transmise în paralel cu extinderea listei de ținte militare.

Neîncrederea dintre Statele Unite și Iran este, de asemenea, mai puternică decât în urmă cu un deceniu. Moștenirea Revoluției Islamice din 1979 a influențat modul în care Washingtonul privește Teheranul, iar retragerea Statelor Unite din acordul nuclear, în 2018, a afectat profund încrederea Iranului în americani.

Peste aceste probleme s-au adăugat războaiele din iunie 2025 și februarie 2026. Aceste confruntări au creat un nivel suplimentar de neîncredere, pe care un simplu acord tehnic nu îl poate înlătura cu ușurință.

Prin urmare, consultările actuale seamănă cu cele din 2013 prin forma lor, dar nu și prin scop. Atunci, discuțiile pregăteau terenul pentru negocieri. Acum, ele par să pregătească Iranul pentru o alegere între reluarea negocierilor și escaladarea conflictului.

Poate noul lider suprem să ia o decizie istorică fără să apară în fața iranienilor?

Cele șapte întâlniri raportate în jurul lui Mojtaba Khamenei sugerează că ceea ce poate fi numit noul sistem de conducere al Iranului ar putea fi mai mult decât o încercare de a acoperi golul lăsat de dispariția fostului lider. Mecanismul de luare a deciziilor pare să fie deja organizat și funcțional, chiar dacă prezența liderului suprem este confirmată numai prin intermediul altor persoane.

Există însă o problemă. Anunțurile prin care conducerea încearcă să înlăture îndoielile privind autoritatea lui Mojtaba Khamenei generează, la rândul lor, noi întrebări. Nu sunt publicate fotografii sau informații precise despre momentul și locul în care au avut loc întâlnirile.

În aceste condiții, legitimitatea deciziilor luate de noua conducere depinde într-o anumită măsură și de credibilitatea prezenței liderului suprem. Faptul că oamenii nu îl văd și nu îi aud vocea poate deveni o vulnerabilitate pentru sistemul construit în jurul său.

Rămâne, astfel, întrebarea esențială: poate acest mecanism, format din noi comandanți militari și oficiali care transmit simultan mesaje de compromis și de descurajare, să producă o decizie la fel de importantă precum cea din 2015?

De această dată, costul politic al unei concesii este mult mai mare. Iranul se află în urma unui război, iar liderul care trebuie să decidă direcția țării nu a apărut încă în public pentru a-și asuma direct această autoritate.

Diferența dintre tată și fiu este sintetizată de autor într-o observație puternică: Ali Khamenei era un lider care vedea și era văzut, în timp ce fiul său își face simțită prezența prin aprobări și influență exercitate din spatele unor bariere de protecție.

În acest moment, Iranul pare să aibă un mecanism de conducere funcțional, dar nu este clar dacă acesta va putea produce un compromis istoric. Consultările pot pregăti terenul pentru pace, însă aceleași structuri militare și politice se pregătesc și pentru posibilitatea unei noi confruntări.

Analiza și opiniile prezentate în articol îi aparțin lui Mahjoob Zweiri și nu reprezintă în mod obligatoriu poziția editorială a Al Jazeera.