Marea Neagră după Ucraina: de ce numărul navelor nu mai garantează superioritatea pe mare? Avertismentul unui contraamiral NATO

Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi

Marea Neagră, Marea Roșie și Strâmtoarea Hormuz au demonstrat că securitatea maritimă rămâne un pilon al puterii contemporane. Într-o epocă marcată de Inteligența Artificială, sisteme autonome și tehnologii militare emergente, protejarea rutelor maritime, a infrastructurii critice și a lanțurilor globale de aprovizionare devine esențială pentru securitatea națională și apărarea colectivă.

Pentru a discuta aceste teme, am stat de vorbă cu contraamiralul (r.) Demetrios N. Tsailas, fost comandant NATO și analist de strategie navală. Pornind de la experiența unei îndelungate cariere militare, acesta explică de ce puterea maritimă rămâne relevantă, cum a readus războiul din Ucraina în atenție războiul cu mine din Marea Neagră, ce rol mai au elicopterele navale în era dronelor și dacă Inteligența Artificială ar putea schimba, într-o zi, modul în care sunt comandate navele de război.

Adrian Leonard Mociulschi: Domnule amiral, vă mulțumesc pentru participarea la acest interviu. Pentru început, mulți oameni asociază puterea militară în principal cu armatele terestre și forțele aeriene.

De ce rămân securitatea maritimă și puterea navală importante astăzi, în special pentru România și regiunea Mării Negre

Contraamiral (r.) Demetrios Tsailas: Cred că este firesc ca mulți oameni să asocieze puterea militară în principal cu armatele terestre și forțele aeriene. Conflictele recente ne-au reamintit însă că dimensiunea maritimă rămâne extrem de importantă. Vedem acest lucru foarte clar atât în războiul din Ucraina, cât și în situația din Marea Roșie și din jurul Strâmtorii Hormuz.

Pentru România, acest aspect este cu atât mai relevant datorită poziției sale geografice. Țara se află pe țărmul vestic al Mării Negre, la intersecția flancului estic al NATO, a Dunării, a Balcanilor și a rutelor maritime mai largi care conectează regiunea.

Marea Neagră este mult mai mult decât o întindere de apă care separă națiuni. Ea reprezintă un coridor vital pentru comerț, energie, logistică militară și exporturile de produse alimentare. Războiul din Ucraina a evidențiat această realitate. Evoluțiile de pe mare pot avea consecințe directe pe uscat și pot influența, în același timp, securitatea economică a statelor din întreaga regiune.

Atunci când vorbim despre puterea navală, nu m-aș concentra exclusiv asupra numărului de nave pe care le deține o marină militară. M-aș concentra asupra a ceea ce permit acele nave unui stat să realizeze. Pot ele să protejeze rutele maritime? Pot apăra infrastructura critică? Pot asigura accesul la zone de importanță strategică? Și, la fel de important, pot limita libertatea de acțiune a unui adversar pe mare?

În opinia mea, despre asta este vorba, în esență, când discutăm despre puterea navală modernă. Nu este vorba doar despre identificarea și distrugerea flotei unui adversar. Este vorba și despre protejarea fluxului de forțe, a comerțului și a resurselor esențiale.

Acest aspect a devenit deosebit de important în războiul modern, deoarece operațiunile militare depind de logistică. Energia, materiile prime, echipamentele și alte resurse indispensabile trebuie transportate, iar o mare parte din acest transport se desfășoară pe mare. Dacă aceste rute sunt perturbate, consecințele pot depăși cu mult efectele unui simplu angajament tactic.

Ucraina oferă un exemplu clar în acest sens. Porturile, rutele de navigație și infrastructura offshore au devenit parte integrantă a unei ecuații strategice mai largi.

Nu aș spune nici că obiectivul este întotdeauna obținerea controlului total asupra mării. În multe situații, este suficient să asiguri libertatea și siguranța de operare a propriilor forțe și a navelor comerciale, limitând în același timp libertatea de acțiune a adversarului.

Pentru România, acest lucru înseamnă să privească dincolo de frontierele sale terestre. Marea Neagră este o parte integrantă a mediului strategic al României, iar legăturile dintre Dunăre, Portul Constanța, transportul comercial, infrastructura energetică și rețelele logistice ale NATO fac ca dimensiunea maritimă să fie deosebit de importantă pentru securitatea regională.

Adrian Leonard Mociulschi: Dacă accesul maritim și libertatea de mișcare pe mare reprezintă componente esențiale ale puterii navale, Marea Neagră a demonstrat și cât de vulnerabile pot fi acestea. Războiul din Ucraina a readus în atenție războiul cu mine și impactul său asupra securității maritime.

Ce rol îndeplinesc astăzi navele de luptă împotriva minelor și de ce rămân ele atât de importante în actualul context strategic?

Contraamiral (r.) Demetrios Tsailas: Situația din Marea Neagră a evidențiat o realitate importantă: nu orice armă eficientă trebuie să fie nouă sau sofisticată din punct de vedere tehnologic. Minele navale sunt un bun exemplu. Comparativ cu rachetele sau dronele, ele sunt relativ simple, dar pot avea un impact semnificativ asupra operațiunilor maritime.

De la invazia pe scară largă a Ucrainei de către Rusia, minele și alte pericole explozive au devenit o preocupare majoră atât pentru navele comerciale, cât și pentru cele militare care operează în Marea Neagră.

Aici intervine rolul esențial al navelor specializate în lupta împotriva minelor. România, Bulgaria și Turcia au creat Grupul Operativ pentru Combaterea Minelor din Marea Neagră, a cărui misiune este localizarea, identificarea și neutralizarea minelor și a altor amenințări subacvatice.

Activitatea propriu-zisă este extrem de specializată. Navele de vânătoare și dragare a minelor utilizează sonare și alte sisteme de detecție, alături de vehicule subacvatice telecomandate, scafandri și echipe specializate în neutralizarea munițiilor explozive. Obiectivul este simplu: identificarea amenințării și asigurarea siguranței zonei pentru celelalte nave.

Ceea ce face minele deosebit de dificile este faptul că nu trebuie să fie controlate activ pentru a fi eficiente. O mină poate rămâne ascunsă și poate aștepta intrarea unei nave în zonă. Acest lucru generează un tip de amenințare foarte diferit de cel reprezentat de o rachetă sau de o aeronavă.

Costul unei mine nu este neapărat aspectul cel mai important. O armă relativ ieftină poate obliga o marină mult mai sofisticată să încetinească, să își modifice ruta sau chiar să evite complet o anumită zonă. Același lucru este valabil și pentru transportul comercial.

Un câmp de mine nu trebuie să scufunde o navă pentru a-și atinge scopul. Dacă operatorii de transport maritim consideră că o anumită zonă ar putea fi minată, pot alege o rută alternativă. Acest lucru poate genera întârzieri, voiaje mai lungi și costuri operaționale și de asigurare mai ridicate. Pentru o marină militară, poate însemna că accesul într-o anumită zonă devine mult mai dificil.

Există și o dimensiune psihologică și operațională. Dacă nu ai certitudinea că o rută este sigură, nu poți acționa în aceleași condiții ca în mod normal. Numai această incertitudine poate limita libertatea de mișcare.

În regiunea Mării Negre, combaterea minelor reprezintă mai mult decât o simplă sarcină tehnică. Ea este esențială pentru menținerea unui acces sigur și previzibil la mare.

Lupta împotriva minelor se înscrie, de asemenea, în tabloul mai larg al puterii navale. O fregată poate dispune de capabilități de luptă importante, însă acestea au o valoare limitată dacă nava nu poate ajunge în siguranță în zona în care este necesară. Același principiu se aplică și navelor comerciale care încearcă să ajungă într-un port.

În pofida atenției acordate rachetelor, dronelor și altor sisteme de luptă avansate, capabilitățile de combatere a minelor rămân indispensabile și profund practice. Ele contribuie la menținerea deschisă a rutelor maritime și permit atât navelor militare, cât și celor comerciale să opereze în condiții de siguranță.

Adrian Leonard Mociulschi: Dacă războiul cu mine ilustrează relevanța durabilă a capabilităților navale tradiționale, aviația navală oferă un alt exemplu interesant. Într-o epocă dominată de drone, sisteme autonome și inteligență artificială, elicopterele navale continuă să joace un rol central la bordul multor nave de război.

Ce capabilități oferă acestea și de ce rămân atât de importante în războiul naval modern?

Contraamiral (r.) Demetrios Tsailas: Dronele și sistemele autonome transformă, fără îndoială, războiul naval, însă nu cred că acestea fac elicopterele navale depășite. Dimpotrivă, ele schimbă modul în care elicopterele sunt utilizate și felul în care operează alături de sistemele fără pilot.

Unul dintre cele mai mari avantaje ale prezenței unui elicopter la bordul unei fregate este simplu: îi extinde raza de acțiune. Senzorii unei nave sunt limitați de curbura Pământului, de raza radarului și de performanțele sistemelor de armament. Un elicopter poate proiecta acești senzori mult dincolo de navă, permițând supravegherea unei zone considerabil mai extinse.

Un elicopter ambarcat poate căuta și identifica nave de suprafață, poate executa misiuni de luptă antisubmarin, monitoriza contacte suspecte, sprijini operațiuni de interdicție maritimă și furniza informații pentru desemnarea țintelor. De asemenea, poate îndeplini misiuni de căutare și salvare, evacuare medicală, comunicații și cercetare și, în funcție de platformă, poate sprijini operații speciale.

La fel de important este faptul că elicopterul face parte organic din capabilitățile navei. Comandantul nu trebuie să aștepte sosirea unei aeronave de la o bază aeriană aflată la distanță și nici să depindă de disponibilitatea unei alte unități. O fregată dotată cu propriul elicopter este, prin urmare, mult mai mult decât o navă care transportă o aeronavă pe punte. Ea devine o platformă de senzori și operațională mult mai capabilă.

Acest lucru este deosebit de important în lupta împotriva submarinelor. Pentru o țară precum România, care operează în Marea Neagră, amenințările subacvatice nu pot fi contracarate exclusiv prin nave de suprafață și sisteme de apărare de coastă. Elicopterul oferă o capacitate suplimentară de detectare, urmărire și reacție rapidă în fața acestor amenințări.

Elicopterele navale pot transporta, de asemenea, o gamă largă de senzori și, în funcție de platformă, armament. Mobilitatea lor le permite să se apropie de un contact din direcții diferite și să transmită informații către nava de război sau către alte unități. Într-un mediu operațional aflat într-o continuă schimbare, această flexibilitate poate reprezenta un avantaj semnificativ.

Aeronavele fără pilot oferă, desigur, avantaje importante. Ele pot rămâne în aer perioade îndelungate, sunt adesea mai puțin costisitoare în exploatare și pot fi utilizate în situații în care comandanții preferă să nu expună un echipaj uman unor riscuri.

Un elicopter cu echipaj aduce însă alte puncte forte: echipajul poate interpreta în timp real ceea ce observă, poate comunica direct cu alte unități și poate adapta misiunea pe măsură ce situația evoluează. Această capacitate de judecată umană poate fi deosebit de valoroasă în contexte caracterizate de incertitudine.

Operațiunile maritime nu implică întotdeauna ținte clar definite. Identificarea, regulile de angajare și riscul escaladării pot transforma o situație într-una mult mai complexă decât pare la prima vedere. În astfel de circumstanțe, prezența fizică a unui personal bine instruit poate constitui un avantaj operațional important.

Dronele vor prelua o parte dintre misiuni. Sistemele aeriene și subacvatice autonome vor deveni tot mai importante, iar Inteligența Artificială va schimba modul în care toate aceste informații sunt procesate.

Nu văd viitorul ca pe o alegere între elicoptere și sisteme fără pilot. Dimpotrivă, le văd operând împreună, ca parte a unei forțe integrate. Elicopterul va deveni tot mai mult o componentă a unei rețele maritime mult mai ample și mai autonome.

În regiunea Mării Negre, aceasta este o distincție importantă. Întrebarea nu este dacă o marină militară operează platforme cu echipaj sau fără echipaj. Adevărata provocare este cât de eficient pot fi integrate aceste capabilități, astfel încât comandanții să poată vedea mai departe, să înțeleagă mai rapid situația operațională și să reacționeze atunci când este necesar.

Adrian Leonard Mociulschi: Din cele spuse de dumneavoastră reiese că viitorul aparține colaborării dintre oameni și sisteme autonome, nu înlocuirii factorului uman.

În acest context, cum vedeți viitorul războiului naval și credeți că Inteligența Artificială ar putea ajunge, într-o zi, să înlocuiască un comandant de navă?

Contraamiral (r.) Demetrios Tsailas: Mă aștept ca războiul naval să devină mult mai autonom, dar nu neapărat lipsit de prezența umană.

Cea mai importantă schimbare va fi modul în care oamenii, Inteligența Artificială, platformele autonome și senzorii distribuiți vor opera împreună ca parte a unui sistem integrat. În mod tradițional, modelul era relativ simplu: comandantul conducea nava, echipajul opera senzorii și armamentul, iar nava însăși reprezenta principala platformă de luptă.

Acest model este deja în transformare. Din ce în ce mai mult, o navă de război devine un nod într-o rețea de luptă mult mai amplă și puternic interconectată.

Inteligența Artificială poate procesa volume uriașe de informații, poate identifica tipare, detecta amenințări potențiale și genera recomandări mult mai rapid decât orice stat major uman. Această capacitate se va dovedi, fără îndoială, extrem de valoroasă. În același timp, nu cred că rezultă automat de aici că mașinile ar trebui să ia decizia finală.

Din punct de vedere tehnic, Inteligența Artificială ar putea ajunge să îndeplinească multe dintre sarcinile pe care astăzi le asociem cu comandantul unei nave. Totuși, comanda unei nave de război presupune mult mai mult decât navigație, senzori sau sisteme de armament. Ea implică și luarea deciziilor în condiții de incertitudine, precum și asumarea responsabilității pentru consecințele acestora.

Să luăm un exemplu simplu. O navă de război detectează un vas neidentificat. Un sistem de inteligență artificială ar putea calcula o probabilitate ridicată ca aceasta să reprezinte o amenințare. Întrebarea esențială este însă: ce ar trebui să facă efectiv comandantul?

Aici distincția devine crucială. Inteligența Artificială poate estima probabilități și procesa informații cu o eficiență remarcabilă. Ceea ce nu poate face singură este să stabilească nivelul de risc pe care o națiune este dispusă să și-l asume sau să evalueze consecințele politice care pot rezulta din utilizarea forței.

Cred că această distincție va rămâne importantă chiar și pe măsură ce tehnologia va deveni mult mai capabilă.

Aceasta înseamnă, de asemenea, că ofițerii de marină vor avea nevoie de un set de competențe mult mai extins. Ei vor trebui să înțeleagă în continuare navigația, tactica și dreptul internațional, dar și să dețină cunoștințe practice despre inteligența artificială, sistemele autonome, războiul cibernetic, analiza datelor și interacțiunea om-mașină.

Adevăratul pericol nu este, probabil, un ofițer care refuză să utilizeze o inteligență artificială. Pericolul este un ofițer care o utilizează fără să-i înțeleagă limitele.

Din acest motiv, nu cred că cea mai capabilă marină va fi neapărat cea care elimină oamenii din procesul decizional. Va fi cea care înțelege unde mașinile depășesc performanțele umane, unde judecata umană rămâne indispensabilă și cum pot cele două să lucreze împreună fără a crea lacune de responsabilitate.

Inteligența Artificială ar putea ajunge să navigheze o navă de război, să gestioneze senzorii acesteia și să coordoneze un număr mare de platforme autonome. Însă a decide de ce se află nava într-o anumită zonă, ce obiectiv urmărește și dacă efectele utilizării forței sunt acceptabile reprezintă cu totul alte întrebări.

Aceste decizii implică, în ultimă instanță, judecată, responsabilitate și răspundere politică. În viitorul previzibil, cred că acestea vor rămâne responsabilități fundamentale ale omului.

Adrian Leonard Mociulschi: Pe măsură ce ne apropiem de finalul discuției, care considerați că este cea mai importantă lecție desprinsă din experiența Mării Negre pentru înțelegerea securității maritime în secolul XXI?

Contraamiral (r.) Demetrios Tsailas: Pentru mine, principala lecție este că securitatea maritimă nu poate fi separată în probleme strict militare, economice sau de infrastructură. Aceste dimensiuni sunt din ce în ce mai interconectate.

Energia, echipamentele militare, materiile prime industriale și bunurile comerciale circulă prin aceeași rețea extinsă de porturi, rute maritime, conducte, cabluri și alte infrastructuri critice. În consecință, o perturbare într-o singură zonă maritimă poate avea efecte care depășesc cu mult aria sa imediată.

În opinia mea, Marea Neagră trebuie înțeleasă ca parte a unui mediu strategic mult mai amplu. Ea este conectată la Dunăre, la Mediterana de Est, la Strâmtorile Turcești, la regiunea Caspică, la Marea Roșie și la Golful Persic. Evoluțiile din oricare dintre aceste zone pot avea efecte asupra celorlalte.

Una dintre lecțiile ultimilor ani este importanța conștientizării situației maritime. O securitate maritimă eficientă depinde nu doar de cunoașterea activităților desfășurate în apropierea coastelor, ci și de înțelegerea evoluțiilor din întregul spațiu maritim.

Lupta împotriva minelor maritime oferă un exemplu relevant. Experiența Mării Negre a demonstrat că amenințări relativ ieftine pot produce efecte strategice prin limitarea accesului la porturi și rute de navigație. Din acest motiv, capabilitățile de luptă împotriva minelor rămân importante.

O observație similară se aplică luptei antisubmarin, luptei antisuprafață, patrulării maritime, sistemelor fără pilot și apărării de coastă. Aceste capabilități sunt cele mai eficiente atunci când sunt privite ca parte a unui sistem mai larg, care integrează nave, aeronave, rachete, drone, sateliți, informații și capabilități cibernetice.

Infrastructura maritimă critică merită, de asemenea, o atenție sporită. Porturile, conductele, cablurile submarine, instalațiile energetice și rețelele de comunicații pot avea o importanță strategică majoră chiar și atunci când nu reprezintă ținte militare tradiționale. Perturbarea lor poate genera consecințe economice și politice semnificative fără un atac convențional asupra teritoriului național.

Securitatea maritimă este strâns legată și de NATO. Pentru multe state aliate, miza principală nu este devenirea unei mari puteri navale în mod izolat, ci contribuția eficientă la apărarea colectivă prin capabilități, infrastructură și interoperabilitate.

În acest sens, schimbul de informații, supravegherea maritimă, infrastructura robustă, precum și capabilitățile navale și de apărare de coastă credibile rămân elemente esențiale ale securității maritime.

Adrian Leonard Mociulschi: Vă mulțumesc, domnule amiral, pentru această conversație și pentru reflecțiile oferite cititorilor STIRIPESURSE.RO asupra securității maritime, a Mării Negre și a viitorului puterii navale.

În loc de concluzii

Securitatea maritimă este adesea privită prin prisma numărului navelor, armamentului și confruntărilor militare. Totuși, dialogul cu contraamiralul (r) Demetrios Tsailas sugerează o perspectivă mai amplă, în care infrastructura, logistica, energia, comerțul și tehnologia devin părți ale aceleiași ecuații strategice. După această discuție, mă întreb dacă provocarea viitorului nu constă mai degrabă în capacitatea de a înțelege, proteja și coordona rețelele de care depind securitatea, prosperitatea și funcționarea societăților moderne.

Marea Neagră ne amintește că, uneori, cele mai importante linii de apărare nu sunt vizibile pe hartă.

Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi