Întoarcerea la cărbune, cea mai proastă şi scumpă soluţie

S-a umplut ţara de mastere în securitate naţională şi rezilienţă, nu mai ai loc de ei unde te-ntorci. Dar ce să vezi: nimeni n-a prevăzut că dacă vine o secetă pe Dunăre, se vor opri şi hidrocentralele, şi reactoarele nucleare de la Cernavodă. Cam atât despre mixul energetic genial al României, de care eram atât de mândri anii trecuţi: cum avem noi generare de electricitate din toate sursele posibile, deci nimic rău nu se poate întâmpla.

Iar soluţia găsită de băieţii securitari naţionali în această criză? Păi să ne întoarcem la vechile centrale pe lignit, construite în anii ’60, vechi şi proaste, care nu doar că poluează (deci la revedere bani UE), au nevoie de cărbune de import (micul secret: da, nici cărbunele nu e 100% naţional) dar generează şi un curent la fel de scump ca ăsta de-l luăm seara din celebrele baterii bulgăreşti, dacă socoteşti toate subvenţiile directe sau indirecte pe care le primesc de la bugetul de stat.

Problema e clară: României nu-i lipseşte în primul rând energia, ci energia la ora potrivită. La prânz, când fotovoltaicele produc din plin, avem curent ieftin. Câteva ore mai târziu soarele apune exact când oamenii ajung acasă, pornesc aerul condiţionat, gătesc, spală, iar sistemul intră în criză. Cu alte cuvinte, trebuie să mutăm energia de la ora 13 la ora 20, nu să resuscităm tehnologii din 1965.

Comparaţia cu Bulgaria e brutală. La un consum de aproximativ două ori mai mare, România produce în miezul zilei cu circa 25% mai puţin fotovoltaic decât Bulgaria. Dar diferenţa cu adevărat spectaculoasă apare seara: stocarea noastră e de 7-8 ori mai mică decât a bulgarilor. Chiar cu secetă şi producţie hidro redusă, Bulgaria îşi acoperă consumul din producţia proprie; România importă la vârful de seară aproximativ 2.200 MW. Chiar cu ambele reactoare de la Cernavodă funcţionale, tot am fi importat vreo 1.700 MW.

Asta ne arată şi ce trebuia făcut: mai mult fotovoltaic şi eolian, dar mai ales baterii şi tarife dinamice. Produci când ai soare şi vânt, stochezi şi livrezi când ai nevoie, iar prin preţuri diferenţiate îl faci şi pe consumator să-şi încarce maşina, boilerul sau bateria casei când curentul e abundent, nu la ora de vârf. Nu e science-fiction, ci tehnologie comercială folosită deja pe scară largă.

Culmea, exact asta ne-am angajat să facem. Planul CE Oltenia prevedea închiderea graduală a cărbunelui până în 2032, 735 MW fotovoltaic şi două centrale pe gaz în zona Oltenia. După eşecul licitaţiilor pentru gaz, partenerii privaţi au propus în schimb circa 950 MW de baterii în aceeaşi zonă. Adică exact infrastructura care ne-ar fi trebuit în criza de acum.

Numai că Parlamentul transmite acum CE Oltenia şi Ministerului Energiei mesajul tradiţional românesc: staţi liniştiţi, nu vă grăbiţi, cărbunele rămâne. Am mai văzut filmul la Iernut: o centrală banală de 430 MW, care trebuia terminată în 2020, nu e gata nici azi, după derogări şi prelungiri succesive. Când statul român primeşte termen, bani şi tehnologie, reuşeşte performanţa să nu construiască nimic.

Iar cu asta ajungem însă la adevărata poveste. Pentru că disputa nu este, de fapt, despre cărbune ci despre controlul resurselor şi putere. Sistemul energetic românesc s-a construit în jurul câtorva mastodonţi controlaţi politic. Acolo se numesc directori, se dau contracte, se distribuie influenţă şi se extrag rente. Am avut „băieţii deştepţi” care cumpărau curent ieftin de la Hidroelectrica şi îl revindeau în piaţă, în timp ce compania ajunsese aproape pe pierdere; avem lunga istorie de achiziţii şi clientelism de la CE Oltenia. Astea nu sunt accidente de parcurs; aşa a funcţionat sistemul.

Regenerabilele, bateriile şi prosumatorii vin şi strică această suveică politică. În loc de zece companii gigant apar mii de producători. În loc să negociezi cu un director numit politic, ai prosumatori, comunităţi energetice şi parcuri private de baterii. În loc ca statul să decidă cine primeşte protecţie, piaţa mută producţia şi consumul după preţ. Cu cât sistemul devine mai descentralizat, cu atât devine mai greu de controlat politico-sindical şi, mai ales, mai greu de muls.

De aici şi comportamentul sovietic al Ministerului Energiei. El continuă să acţioneze ca patronul unui holding industrial de stat, nu ca autoritatea care trebuie să asigure energie ieftină şi sigură economiei. Întâi salvăm uzina moştenită din comunism, apoi căutăm argumentul. Într-o economie normală, producătorii concurează pentru client; la noi ministerul apără producătorul de clientul-contribuabil şi tehnologia veche de concurenţa celei noi.

De aceea lobby-ul întoarcerii la cărbune e atât de zgomotos. Nu pentru că cineva cu minime abilităţi de Excel crede sincer că lignitul de acum 60 de ani reprezintă viitorul energetic al României. Ci pentru că tranziţia energetică înseamnă sfârşitul unui model de afaceri foarte profitabil pentru cei care au administrat trecutul.

Amendamentul PSD-AUR la legea decarbonizării trebuie citit corect. Nu e doar o decizie prin care renunţăm la bani UE. Ei votat împotriva noului ca să ţină în viaţă cărbunele, iar prin asta vechiul sistem politico-sindical de extracţie de rente. Nota de plată pentru conservarea acestui muzeu energetico o achităm, ca de obicei, noi.

PS. Mai multe detalii, cifre şi grafice care susţin argumentele, în raportul celor doi autori de aici https://expertforum.ro/opriti-legea-carbune/