Filmul ”Fjord” de Cristian Mungiu, primit cu articole laudative și critice în Franța. Le Monde: ”Ciocnirea dintre două lumi opuse” / Liberation: ”Mungiu atacă dur progresismul și pare mai curând să confirme fracturile pe care pretinde că le analizează”

Filmul ”Fjord” de Cristian Mungiu, proaspăt laureat cu premiul Palme d’Or la Festivalul de la Canne, a intrat în cinematografele din Franța, iar critica de film a început să publice primele recenzii. Tonul lor este împărțit: dacă Le Monde (ziar de centru-stânga) îl prezintă într-o lumină favorabilă, Liberation (ziar de stânga) denunță un atac al regizorului la adresa progresismului. Iată cele două articole, via Rador:

LE MONDE: „Fjord”, de Cristian Mungiu, Palme d’Or al Festivalului de la Cannes: ciocnirea dintre două lumi opuse

O familie creștin-evanghelică română, foarte credincioasă, stabilită de curând într-un orășel norvegian, intră în conflict cu principiile liberale ale țării și apoi cu justiția, după ce soții sunt suspectați că își maltratează copiii

Schimbare de decor pentru Cristian Mungiu. Regizorul român și-a turnat noul lungmetraj, Fjord, într-un colț izolat din nordul Norvegiei. Filmul beneficiază de frumusețea acestor peisaje înzăpezite, în care întinderile de apă se îmbină cu pereți stâncoși abrupți, și de lumina rece, care contrastează cu interioarele călduroase.

A fost o alegere inspirată. După ce a obținut primul Palme d’Or în 2007, cu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, cineastul a câștigat pentru a doua oară distincția supremă la cea de-a 79-a ediție a Festivalului de la Cannes, precum și Premiul Criticii Internaționale și Premiul Juriului Ecumenic. Un palmares impresionant pentru un film care se aruncă fără ezitare în fisurile societăților occidentale, traversate de o criză a conviețuirii.

Prin Fjord, Cristian Mungiu se întreabă cum pot conviețui, la nivelul unei țări sau al unui continent, comunități profund divizate în privința valorilor, cu o tabără progresistă animată de dorința emancipării de normele tradiționale, de o parte, și cu o tabără aflată în plină retragere conservatoare, de cealaltă? Ce teren comun mai poate fi găsit acolo unde opiniile par să se fi polarizat atât de puternic?

Obișnuit cu parabolele morale, cineastul evită răspunsurile de-a gata, preferând să folosească mijloacele cinematografiei pentru a-și împărtăși neliniștea și a solicita capacitatea de empatie și de reflecție a spectatorului. Pentru a scrie Fjord, Cristian Mungiu s-a inspirat din mai multe cazuri recente petrecute în Norvegia, printre care un fapt divers care a avut un ecou puternic în România. Un caz moral exemplar, care îi permite să pună accentul tocmai pe punctul în care lucrurile încep să scârțâie.

Filmul debutează cu sosirea familiei Gheorghiu în ținutul scandinav: Mihai (Sebastian Stan), un inginer informatician român, Lisbet (Renate Reinsve), soția sa norvegiană, infirmieră, și cei cinci copii ai lor, dintre care unul este bebeluș. Această familie evanghelică extrem de credincioasă pare să se integreze în noul său mediu, până când suspiciunile de maltratare determină instituția școlară să înainteze mai multe sesizări către serviciile de protecție a copilului. Acestea decid foarte repede să intervină. Copiii sunt luați de lângă părinți pe durata anchetei și încredințați, în funcție de vârstă, unor familii de plasament, în așteptarea unui proces civil și a altuia penal.

Cristian Mungiu este mai puțin interesat de vinovăția lui Mihai și a lui Lisbet decât de diferitele interacțiuni care se manifestă în cadrul cuplului – interpretat cu o bine-venită sobrietate de Sebastian Stan și Renate Reinsve. În acest scop, Fjord procedează prin fricțiuni, pe trei niveluri care se ciocnesc, acordând o atenție deosebită umanității personajelor sale.

Mai întâi, Cristian Mungiu analizează îndelung ceea ce se petrece în interiorul familiei destrămate: suferința, frustrarea, credința care îi ajută să facă față încercării și necesitatea de a învăța să aibă răbdare. Apoi urmărește eforturile de mobilizare întreprinse pentru obținerea unui sprijin cât mai larg, inclusiv din partea opiniei publice creștine internaționale. Cu principiile sale educative stricte și refractară la orice formă de modernitate, familia este descrisă ca un spațiu deosebit de rigid, predispus la judecăți retrograde, dar iubitor.

Filmul insistă asupra confruntării dintre familia Gheorghiu și instituții – școala, serviciile de protecție a copilului, justiția, care pune față în față două medii intransigente, incapabile să se înțeleagă. Aici ciocnirea valorilor este cea mai violentă. Cineastul nu menajează social-democrația, scoțând la iveală prejudecățile rasiste sau anticlericale prezente în fiecare mecanism al sistemului.

În sfârșit, Fjord acordă o atenție deosebită relației familiei Gheorghiu cu vecinii lor, familia Halberg. În pofida educațiilor diferite și a prejudecăților tenace, între cele două familii se creează, de-a lungul a trei generații, legături fragile de solidaritate. Efectele benefice pe care fiecare le resimte aduc filmului o rază de speranță. Învățând să se cunoască, oamenii pot deveni mai deschiși, iar diferențele se pot transforma într-o sursă de îmbogățire.

Totuși, pretutindeni există aceleași capcane, care amenință ceea ce s-a construit. În primul rând, recurgerea la raporturi de forță și tentația de a gândi în locul celuilalt, de a decide pentru el. Dacă Cristian Mungiu încearcă să pună sub semnul întrebării anumite lucruri considerate evidente – unde se află violența? A cui opinie prevalează? În ce măsură ne putem controla mediul? – el rămâne până la capăt de partea copiilor. Ei sunt primele victime: maltratați, privați de dreptul la cuvânt, de considerație și de liber-arbitru. Tot ei sunt cei care, mai târziu, vor plăti poate prețul tragicelor noastre dereglări.

LIBERATION: „Fjord”, de Cristian Mungiu, Palme d’Or la Cannes: ambiguitatea dusă până la disconfort

Prin intermediul unui caz controversat de intervenție a Protecției Copilului din Norvegia, care implică o familie tradiționalistă, filmul regizorului român Cristian Mungiu atacă dur „progresismul” și pare mai curând să confirme fracturile pe care pretinde că le analizează.

Oare canicula persistentă din această vară, sinonimă cu o eco-anxietate în stadiu terminal, va crea condițiile favorabile pentru ca, în ultima parte a unei vacanțe de foc, o dorință puternică de cer mohorât și răcoare nordică să-i împingă în masă pe spectatori spre Fjord? Filmul i-a adus românului Cristian Mungiu, în luna mai, al doilea Palme d’Or la Cannes, la aproape douăzeci de ani după primul, obținut în 2007 pentru „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”. Juriul, prezidat de cineastul sud-coreean Park Chan-wook, nu a privilegiat cele mai accesibile opere din selecție, dar contextul cannez, marcat de dereglarea treptată a oricărei forme de busolă, explică probabil, fără să scuze, faptul că un film atât de vădit problematic a trecut ca uns, fără nici măcar o umbră de controversă sau – să fim modești – de dezbatere.

Cineastul semnează el însuși scenariul original. Cele mai multe dintre faptele relatate în povestea sa provin dintr-un caz real, despre care presa internațională a publicat mai multe articole în 2016. Este vorba despre cazul lui Marius și Ruth Bodnariu, un cuplu care locuia de zece ani într-o vale izolată din Norvegia, împreună cu cei cinci copii ai săi. El, de origine română, este informatician; ea, asistentă norvegiană specializată în îngrijirea copiilor, l-a cunoscut în timpul unei misiuni evanghelice în România. Amândoi fac parte din Biserica Penticostală.

În noiembrie 2015, serviciile de protecție a copilului au descins la domiciliul lor și i-au luat pe cei doi băieți și pe cele două fete. A doua zi, au luat și bebelușul pe care Ruth încă îl alăpta. Motivele acestei intervenții cel puțin radicale? Directoarea școlii copiilor făcuse o sesizare după ce îi auzise vorbind pe minori despre pedepse precum palme sau lovituri la fund, aplicate în caz de nesupunere ori de comportament neadecvat.

Or, Norvegia a fost una dintre țările aflate în avangarda apărării drepturilor copilului și interzice orice pedeapsă corporală încă din 1987. Serviciul pentru protecția copilului – „Barnevernet”, care acționează la nivel local și dispune de competențe destul de extinse în privința intervențiilor legale – poate, prin urmare, să declanșeze o procedură pe baza unei simple suspiciuni. Această procedură avea să antreneze cuplul Bodnariu într-un angrenaj kafkian, copiii fiind risipiți de pe o zi pe alta în familii de plasament aflate la câteva ore de mers cu mașina una de alta. Opacitatea totală a instanței acuzatoare au provocat, la vremea respectivă, o amplă mobilizare.

Au apărut articole în presa internațională și au fost organizate manifestații în Norvegia, România și Statele Unite. Un ecou deosebit a avut o petiție semnată atunci de peste 150 de specialiști din mai multe domenii – psihologi, avocați și asistenți sociali – adresată guvernului aflat la putere, care critica vehement Barnevernet, calificând-o drept „o organizație disfuncțională, care comite grave erori de judecată, cu consecințe majore”.

Instituției i s-a reproșat mai ales părtinire în evaluări, îndepărtarea copiilor de familiile lor afectând cu precădere părinți dintre care cel puțin unul era de origine străină. Alte cazuri au vizat astfel o mamă chineză, o familie cehă și una indiană. Sensibilitățile culturale și apartenențele sau practicile religioase ale unora și ale altora deveneau atunci capete de acuzare. În mod similar, „lipsa competențelor parentale” putea deveni treptat un motiv suficient de vag pentru plasarea copiilor în familii considerate mai conforme cu standardele înalte ale bogatei Norvegii.

Această poveste despre nedreptatea suferită de indivizi din partea unei instituții publice scăpate de sub control, dar atrasă în totalitate de dorința sa de a face bine, este cea pe care Mungiu vrea să o desfășoare în Fjord. Din punctul de vedere al scenariului, el schimbă puține lucruri față de cazul Bodnariu, deși nu am găsit nicio urmă a unei proceduri care să implice un interogatoriu al poliției și un posibil al doilea proces, în urma căruia tatăl ar fi riscat închisoarea, așa cum se povestește în film.

Cert este că familia pe care o urmărim nu locuiește de zece ani în Norvegia, ci sosește acolo chiar în timpul genericului. Familia Gheorghiu este primită cu căldură într-un orășel înconjurat de munți. Tatăl, Mihai (Sebastian Stan), informatician, se angajează la școala condusă de vecinul său, Mats Halberg. Cele două familii se împrietenesc și se invită reciproc în vizită. Cei doi adolescenți Gheorghiu nu au telefoane mobile, nu au voie să iasă și ascultă numai muzică religioasă.

Fiica familiei Halberg este mult mai rebelă; „testează limitele”, după cum spune tatăl ei, ușor depășit de criza pubertății prin care trece copila. Ea va juca rolul ispitei pentru acești copii crescuți într-un mediu strict, îndemnându-i să nu respecte autoritatea părintească. Vânătăile de pe gâtul fetei familiei Gheorghiu, urmate de interogarea fratelui și a surorii de către responsabila cu „protecția copilului” din cadrul școlii în legătură cu tipurile de pedepse pe care li le-ar putea aplica părinții, declanșează întregul angrenaj. Unul în care toate semnele unei societăți binevoitoare, prospere și incluzive se transformă, rând pe rând, într-un iad al unei comunități rigide, obsedate de prevenție și de o etică a grijii ajunsă la hipervigilență. Și aceasta în condițiile în care Mungiu se arată, în cele din urmă, prea puțin interesat de indivizii aflați într-o profundă suferință, precum o femeie îndoliată sau un bătrân cu dizabilități, pentru care singura salvare promisă este căminul de bătrâni și tăcerea neurastenică.

Emisarele Barnevernetului sunt două femei inflexibile, care o găsesc pe Lisbet Gheorghiu – interpretată de vedeta internațională Renate Reinsve, pe care am văzut-o în Valoare sentimentală sau, recent, în Backrooms – cuprinsă de panică și incapabilă să înțeleagă ce i se întâmplă. Nici nu mai trebuie spus că, din punctul de vedere strict al spectatorului, situația este pur și simplu intolerabilă: avem de-a face, nici mai mult, nici mai puțin, cu o scenă de ridicare forțată sau, cum spuneau militanții la vremea respectivă, cu „o răpire de stat”.

Prin intermediul unui caz extrem, filmul pune astfel în scenă o confruntare cu rolurile inversate, între un progresism secularizat, devenit tiranic, și o familie evlavioasă, cu valori conservatoare, căreia pare să nu i se mai permită să se exprime, fiind redusă la tăcere pentru că nu a respectat întocmai moravurile țării-gazdă. Cum, de la o scenă la alta, toți reprezentanții serviciilor de protecție a copilului – dar și prima avocată chemată să ajute cuplul – sunt înfățișați, fără excepție, ca niște procurori îngrozitori, care suportă cu greu orice început de obiecție, se simt ofensați la cel mai mic semn de exasperare și sunt incapabili să gândească sau să vorbească fără să-și exprime sentimentul evidentei lor superiorități, soții Gheorghiu nu le pot opune decât o furie tot mai greu reprimată, în cazul lui, și un chip de Madonă cu ochii umezi, în cazul ei.

În ceea ce privește perspectiva copiilor, filmul îi introduce în ficțiune cu zgârcenie și îi privează de orice drept la cuvânt. Deși ei sunt primii vizați, ar putea constitui deja începutul unui al treilea termen în ciocnirea deocamdată frontală, niciodată dialectică, dintre două fervori: una care vede în fiecare copil o potențială victimă, iar cealaltă care percepe lumea ca pe o vastă suferință pe care numai rugăciunea, lecturile biblice și tradițiile patriarhale o pot alina.

Întrebat la Cannes de The Hollywood Reporter, care observa în cronica sa că filmul săvârșește un „act subversiv […] prezentându-i pe creștinii conservatori într-o lumină ireproșabilă, în comparație cu liberalii insuportabili prin atitudinea lor moralizatoare”, Cristian Mungiu afirmă că nu intenționează să denunțe eșecul unui liberalism social scăpat de sub control, ci mai degrabă caracterul ireconciliabil al tuturor pozițiilor și convingerilor din societățile occidentale: „Cred că trăim într-o societate foarte polarizată, în care coexistă două grupuri de oameni convinși că au dreptate, că dețin adevărul absolut […]. Cred că ar trebui să găsim un teren comun și să începem prin a accepta că unii oameni nu au aceleași opinii și aceleași valori ca noi.”

Suntem perfect de acord, dar creează oare filmul condițiile favorabile pentru așa ceva? Nimic nu este mai puțin sigur. Mungiu se mulțumește să fie grefierul unei polarizări, fără să facă vreodată nici cel mai mic efort pentru a-i depăși termenii copleșitori, lăsându-i să se înfrunte față în față, fără nicio cale de ieșire, undeva între melodramă intelectuală și film-dosar.

Avem totuși impresia că suntem manipulați prin subtilități pasiv-agresive construite în jurul unor noțiuni vagi precum „îndoiala” – dar îndoiala cu privire la ce? La necesitatea de a-i proteja pe copii de posibile violențe? și „credința” – dar până unde? Până la antivaccinism? Creaționism? Homofobie? Antifeminism?… Ieșim de la film cu impresia exasperantă că cineva a amestecat apa dintr-un acvariu cu o lingură mare, pe care era gravată sigla „film de artă prestigios”, doar pentru a verifica în ce măsură apa dinăuntru era sălcie încă de la început și că nu ne puteam baza pe nimeni să o curețe sau să o schimbe. Dar și că nouă, spectatorilor, ne revenea sarcina de a o bea până la capăt, cu încântare și cu aerul unor cetățeni vigilenți.

Cei cinci copii ai lui Marius și Ruth Bodnariu le-au fost în cele din urmă înapoiați – de altfel, fără prea multe explicații –, iar familia a părăsit Norvegia și s-a reinstalat în România, țară care, între timp, a ajuns să semneze, în 2025, Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul copilului la o educație fără violență. Începând din 2018, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat diferite plângeri referitoare la practicile abuzive ale Barnevernetului, care s-au soldat cu numeroase condamnări.

Începând din 2023, deficiențele procedurale evidențiate în diferitele cazuri în care instituția părea să se transforme într-o instanță inchizitorială, mult prea convinsă că dreptatea este de partea sa, au determinat adoptarea mai multor reforme. Acestea urmăreau să remedieze mai ales pregătirea insuficientă a responsabililor filialelor serviciului de protecție a copilului în privința particularităților și nuanțelor interculturale, Norvegia fiind o țară în care trăiesc persoane provenite din peste 200 de naționalități.

Principalul inițiator al petiției experților, una dintre personalitățile aflate în prima linie a luptei împotriva instituției – și pe care putem regreta că Mungiu nu o înfățișează în filmul său premiat cu Palme d’Or –, Einar Salvesen, continuă să provoace opinii divergente între justețea luptei sale și tendința spre exagerare. Îl putem vedea vorbind despre această luptă, în 2019, pe canalul de YouTube al unei figuri a noii drepte norvegiene, Hanne Nabintu Herland, canal pro-Kremlin, antiimigrație și ostil stângii universaliste, convins de declinul moral al unui Occident care și-a pierdut orice rădăcini și orice busolă. Interviul poartă titlul sobru: „Atrocitățile protecției copilului din Norvegia”.

Fjord rămâne suficient de ambiguu de la un capăt la altul pentru a se preta, în cele din urmă, unei recuperări de către extrema dreaptă. Figura austeră, dar cumpătată, a capului familiei, interpretat cu o intensitate autentică de Sebastian Stan, care apare ras în cap, precum și blândețea îndurerată a mamei deposedate de copiii ei cuminți par să le ofere celor care nu așteptau atât de mult de la un festival decadent precum Cannes cadoul unei iconografii victimizante a tradiționalismului persecutat pe nedrept de aceste creaturi mutante, harpii cu chipuri aspre – despre una dintre ele se spune că nu are copii, care au realizat sinteza dintre progresismul „woke” și rasismul sistemic.

De altfel, filmul ajunge să lase complet în afara cadrului faptul că aceste servicii îi smulseseră poate, din exces de zel sau dintr-un profesionalism rezidual, și pe unii copii din situații cu adevărat grave. Este, evident, întotdeauna sănătos și dezirabil să ne punem întrebări și să modelăm condițiile autocriticii. Dar, de câțiva ani, se pare că faptele cele mai frapante din actualitate au fost mai curând avertismentele rămase neauzite decât cazurile unor părinți cumsecade, chiar dacă puțin severi, aruncați în închisoare și ale odraslelor lor fericite, risipite în cele patru zări. Momentul ales, din punct de vedere social și moral, într-o epocă în care incestul și brutalitatea din interiorul familiilor sunt subestimate, este, așadar, cel puțin straniu, dacă nu de-a dreptul iresponsabil.

Traducerea Rador: Ruxandra Lambru