EXCLUSIV | Viitorul războiului naval? Paradoxul explicat de un viceamiral NATO: cu cât apar mai multe drone, cu atât crește importanța navelor cu echipaj

Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi

Marea Neagră și Mediterana de Est au redevenit spații ale competiției strategice, în timp ce revoluția tehnologică schimbă rapid regulile jocului pe mare. De la corvete și fregate până la drone navale și sisteme autonome bazate pe Inteligența Artificială, puterea maritimă traversează una dintre cele mai profunde transformări din ultimele decenii.

În acest interviu exclusiv pentru STIRIPESURSE.RO, viceamiralul (r.) Dimitrios Kavoulakos, fost comandant al Grupării de Fregate a Marinei Elene și specialist în strategie navală, analizează transformările care redesenează războiul maritim contemporan. De la rolul corvetelor și al fregatelor în Marea Neagră și Mediterana de Est până la impactul Inteligenței Artificiale și al sistemelor autonome, dialogul explorează provocările, oportunitățile și incertitudinile care vor modela viitorul puterii navale.

Adrian Leonard Mociulschi: Domnule Viceamiral, bine ați venit și vă mulțumesc că ați acceptat invitația noastră la acest dialog.

Pentru început, care considerați că este rolul fregatelor, corvetelor și navelor de patrulare maritimă în protejarea intereselor maritime naționale în regiuni strategice precum Mediterana de Est și Marea Neagră?

Viceamiral (r.) Dimitrios Kavoulakos: Rolul adecvat al acestor nave derivă din însăși natura lor. Senzorii lor reprezintă ochii și urechile statului în zona maritimă de interes, iar armamentul și sistemele lor de acțiune constituie mijloacele prin care statul își poate impune voința și își poate proteja interesele naționale pe mare sau în zonele de coastă. În esență, ele contribuie la cunoașterea situației maritime și la proiectarea puterii naționale pe mare, în limitele razei de acțiune a senzorilor, armelor și capabilităților proprii.

În domeniul apărării, nevoile depășesc aproape întotdeauna resursele disponibile. Chiar și statele cu forțe navale puternice caută constant cea mai eficientă structură de forțe în raport cu bugetul pe care îl au la dispoziție. Întrebările esențiale sunt simple: ce nave sunt necesare, câte trebuie construite sau achiziționate, ce capabilități trebuie să aibă și dacă acestea pot fi susținute financiar și operațional pe întreaga lor durată de viață.

O forță navală este modelată de trei factori esențiali: strategia națională, geografia și amenințările potențiale. Mediterana de Est, de la Sicilia până la Liban, și Marea Neagră sunt astăzi spații maritime intens disputate, unde coexistă interese economice, militare și strategice majore. Deși există un anumit echilibru între actorii care operează în aceste regiuni, acesta rămâne fragil și poate fi pus la încercare în orice moment.

Importanța acestor regiuni pentru comerțul mondial și pentru marile interese economice și strategice este greu de supraestimat. De aceea, statele riverane trebuie să fie capabile să asigure securitatea și funcționarea neîntreruptă a rutelor maritime comerciale, protejându-și totodată propriile interese naționale, atât prin acțiuni independente, cât și în cadrul alianțelor și organizațiilor internaționale.

Adrian Leonard Mociulschi: Ați subliniat importanța corelării capabilităților navale cu misiunile și resursele disponibile. În acest context, aș dori să discutăm despre o categorie de nave care a revenit în prim-planul dezbaterilor strategice.

Ce loc ocupă corvetele ușoare în arhitectura unei forțe navale moderne, într-un context marcat de tensiuni geopolitice și de amenințări maritime tot mai complexe?

Viceamiral (r.) Kavoulakos: Nu toate conflictele navale se poartă prin bătălii decisive între flote. Multe state preferă strategii de uzură desfășurate pe termen lung, care pot afecta economia, comerțul și interesele strategice ale adversarului.

În astfel de situații, apare întrebarea dacă este justificată folosirea celor mai scumpe și mai valoroase nave pentru misiuni care pot fi îndeplinite și de platforme mai mici. Navele de prim rang trebuie rezervate pentru sarcinile cu adevărat critice, precum controlul mării și confruntarea directă cu forțele navale ale adversarului.

Acesta este motivul pentru care orice forță navală are nevoie și de nave mai mici. Acestea pot executa misiuni de supraveghere, patrulare, protecția rutelor maritime, luptă antisubmarin în apropierea coastelor și sprijin pentru operațiuni speciale. Faptul că sunt mai mici nu înseamnă că sunt mai puțin eficiente. O corvetă modernă sau o fregată ușoară poate acționa împotriva țintelor de suprafață, aeriene și submarine, chiar dacă dimensiunile reduse implică limitări în ceea ce privește muniția, autonomia și raza de acțiune.

În multe cazuri, aceste nave pot fi echipate cu tunuri navale, torpile, rachete navă-navă, elicoptere și sisteme de autoapărare similare celor întâlnite pe platforme mai mari. Chiar și navele de patrulare maritimă pot fi înarmate sau pregătite pentru integrarea unor sisteme de armament suplimentare, în funcție de cerințele operaționale.

În domeniul naval nu există soluții perfecte. Navele mai mici sunt mai ieftine, necesită echipaje reduse și pot prelua o parte dintre sarcinile fregatelor și distrugătoarelor. În schimb, sunt mai vulnerabile la amenințările aeriene și submarine, au o autonomie mai limitată și întâmpină dificultăți mai mari în condiții de mare agitată sau în conflicte de mare intensitate.

Aproape de coastă, aceste dezavantaje pot fi compensate de avantajele geografice, ceea ce le transformă în adversari redutabili. În larg însă, ele nu pot înlocui fregatele și distrugătoarele, care rămân esențiale pentru controlul spațiului maritim și pentru operații complexe.

În opinia mea, navele mai mici trebuie privite ca o componentă complementară a forței navale. Ele pot extinde capacitatea de supraveghere și de reacție a unei grupări navale, pot desfășura misiuni antisubmarin sub protecția oferită de fregate și distrugătoare și pot asigura protecția traficului maritim, a zonelor economice și a infrastructurii critice. În acest fel, navele majore sunt eliberate de misiunile de rutină și se pot concentra asupra amenințărilor și operațiunilor de nivel strategic.

Adrian Leonard Mociulschi: Dacă până acum dezvoltarea forțelor navale s-a bazat pe echilibrul dintre nave, armament și personal, următoarea etapă va fi modelată tot mai mult de Inteligența Artificială și de sistemele autonome.

Cum credeți că vor influența aceste tehnologii emergente viitorul operațiunilor navale?

Viceamiral (r.) Kavoulakos: Privind spre viitor, nu cred că tehnologiile emergente vor schimba principiile fundamentale ale războiului naval. Criteriile care stau astăzi la baza proiectării și utilizării navelor militare, precum dimensiunea, capabilitățile, capacitatea operațională, simplitatea, eficiența, gradul de sofisticare și complementaritatea dintre diferitele platforme, vor continua să influențeze și dezvoltarea sistemelor autonome. În opinia mea, sistemele fără echipaj trebuie privite ca elemente care completează o forță navală sau o navă de luptă, nu ca înlocuitori ai acestora, mai ales în mediul maritim, unde misiunile sunt adesea de lungă durată și se desfășoară la mare distanță de centrele de comandă și control aflate la țărm.

Absența echipajului permite alocarea unui spațiu mai mare pentru senzori, armament sau alte echipamente și reduce riscurile asociate pierderii de vieți omenești, precum și limitările impuse de oboseala personalului.

De exemplu, o aeronavă navală fără pilot poate rămâne în misiune mult mai mult timp decât una care are un echipaj la bord, fără a fi afectată de oboseala piloților sau de ritmul operațional impus acestora. Totuși, controlul uman nu dispare. În prezent și, cel mai probabil, și în viitorul apropiat, sistemele fără echipaj continuă să depindă de personal aflat la distanță, care trebuie să le monitorizeze și să le opereze. Oboseala există în continuare, doar că nu mai este prezentă la bordul platformei.

Se consideră adesea că sistemele autonome și cele fără echipaj reprezintă viitorul. Ele oferă avantaje evidente, însă, ca orice progres tehnologic, vin și cu limitări importante. Tocmai de aceea, aceste limitări trebuie înțelese și analizate cu atenție.

Adrian Leonard Mociulschi: Ați subliniat că fiecare progres tehnologic aduce nu doar noi capabilități, ci și noi limitări.

Dincolo de avantajele evidente, care considerați că sunt principalele limite tehnice și operaționale ale sistemelor maritime autonome și fără echipaj?

Viceamiral (r.) Kavoulakos: Pentru a înțelege limitele sistemelor autonome și fără echipaj, trebuie să clarificăm mai întâi ce înseamnă cu adevărat autonomia. Mulți își imaginează că un sistem autonom poate fi lansat și apoi lăsat să își îndeplinească singur misiunea. În practică însă, autonomia are mai multe niveluri. Unele sisteme sunt operate de la distanță și depind în permanență de intervenția umană, în timp ce altele pot funcționa aproape independent, în limitele obiectivelor și parametrilor stabiliți anterior.

Chiar și cele mai avansate sisteme autonome depind de existența unei legături de comandă și control cu operatorii umani. Din acest motiv, comunicațiile reprezintă una dintre principalele lor vulnerabilități. Întrebările esențiale sunt cât de departe poate opera sistemul, cât de multe date poate transmite, ce soluții de rezervă există și ce se întâmplă în momentul în care conexiunea principală este pierdută.

Cu cât misiunea este mai complexă, cu atât dependența de comunicații devine mai mare. O navă fără echipaj are nevoie de un schimb continuu de informații cu centrul de comandă, iar acest lucru presupune conexiuni fiabile și o capacitate semnificativă de transmitere a datelor. Chiar și ambarcațiunile fără echipaj folosite de Ucraina depind de comunicații prin satelit sau prin rețele mobile pentru a putea opera eficient.

O altă limitare importantă ține de întreținere și reparații. Pe o navă militară clasică există întotdeauna personal care poate interveni atunci când apare o defecțiune. În cazul platformelor fără echipaj, această posibilitate lipsește, iar problema devine tot mai serioasă pe măsură ce dimensiunea și complexitatea navei cresc.

Ce se întâmplă dacă un motor cedează, dacă un radar sau o cameră se defectează ori dacă se pierde comunicația cu nava? În cazul unei platforme fără echipaj, nu există personal la bord care să poată interveni imediat.

Din acest motiv, cu cât o platformă fără echipaj are un rol mai important într-o misiune, cu atât crește probabilitatea ca în apropierea sa să opereze și o navă cu echipaj, capabilă să-i ofere sprijin tehnic, aprovizionare și, la nevoie, asistență pentru remedierea defecțiunilor.

Pe măsură ce navele autonome devin mai mari și mai complexe, fiabilitatea sistemelor și reducerea necesităților de întreținere pe durata misiunilor vor deveni factori esențiali.

Totuși, experiența ne învață că niciun sistem tehnic nu este infailibil. Mai devreme sau mai târziu apar defecțiuni, iar acestea tind să se producă exact în momentul cel mai nepotrivit.

Adrian Leonard Mociulschi: Dincolo de limitările tehnice pe care le-ați descris, există și întrebări importante legate de responsabilitate și controlul uman.

Ce provocări ridică Inteligența Artificială și sistemele navale complet autonome în ceea ce privește responsabilitatea decizională, răspunderea juridică și viitorul raport dintre platformele cu echipaj și cele fără echipaj?

Viceamiral (r.) Kavoulakos: Dincolo de provocările tehnice despre care am discutat deja, sistemele complet autonome ridică și probleme fundamentale legate de supraveghere, responsabilitate și control. Într-un sistem operat exclusiv de Inteligența Artificială, cine răspunde atunci când ceva merge prost? Cine este responsabil dacă sistemul ia o decizie greșită și nu există niciun om la bord care să poată interveni, așa cum s-ar întâmpla pe o navă clasică? Ce se întâmplă dacă o navă fără echipaj este compromisă cibernetic și ajunge sub controlul adversarului? Cum putem identifica din timp apariția unei situații periculoase sau apropierea unei catastrofe?

Prima reacție este să spunem că există întotdeauna protocoale de siguranță. Problema nu este însă existența lor, ci aplicarea lor în practică. De exemplu, o eroare de navigație provocată de funcționarea defectuoasă a senzorilor poate duce la un accident naval. Pot apărea incidente în care forțele proprii sunt confundate cu cele ale adversarului și lovite din eroare, ori pot fi luate decizii greșite de comandă.

Nu trebuie uitat nici faptul că forțele navale își desfășoară activitatea în mare parte în timp de pace. Dacă o navă autonomă se ciocnește din proprie eroare cu o navă comercială, cine răspunde în fața instanței și cine suportă despăgubirile?

În domeniul transportului maritim civil și comercial, principalul organism responsabil de elaborarea regulilor privind navigația autonomă este Organizația Maritimă Internațională (IMO). Aceasta a finalizat recent un prim set de reglementări cu caracter neobligatoriu, care, după o perioadă de evaluare și pe baza experienței acumulate în sectorul maritim, este de așteptat să fie extins și transformat în norme obligatorii.

Principiile centrale ale acestui cadru de reglementare sunt clare: responsabilitatea și supravegherea umană trebuie păstrate ca și cum comandantul și echipajul s-ar afla la bordul navei, sistemele tehnice trebuie să fie fiabile, iar centrele de operare de la distanță trebuie să dispună de capabilitățile și resursele necesare pentru a controla în siguranță aceste platforme.

Adrian Leonard Mociulschi: Pe măsură ce ne apropiem de finalul acestui interviu, aș dori să vă adresez o ultimă întrebare.

Credeți că viitorul aparține flotelor complet autonome sau mai degrabă unor forțe navale hibride, care integrează Inteligența Artificială și sistemele fără echipaj alături de navele militare tradiționale?

Viceamiral (r.) Kavoulakos: Pentru a răspunde la această întrebare, este util să privim mai întâi către experiența acumulată în domeniul aviației. Totuși, ar fi greșit să presupunem că soluțiile care funcționează în aer pot fi transferate automat și în mediul maritim. Unele principii sunt, desigur, aplicabile, însă realitățile operative de pe mare sunt fundamental diferite. De exemplu, aeronavele fără pilot sunt controlate de la distanță ca și cum pilotul s-ar afla la bord, iar acest model s-a dovedit eficient. În mod firesc, apare întrebarea: de ce nu ar funcționa la fel și pe mare?

Diferența este că majoritatea zborurilor durează câteva ore, în timp ce navele pot rămâne în misiune săptămâni sau chiar luni. În plus, echipajul unei aeronave este incomparabil mai mic decât personalul necesar operării unei nave militare, de la puntea de comandă și centrul de operații până la compartimentele de propulsie și control tehnic. O navă trebuie, de asemenea, să proceseze un volum de informații mult mai mare pentru a putea opera în siguranță și eficient.

Suntem încă departe de momentul în care vom vedea marine militare complet autonome. Totuși, progresele tehnologice nu pot fi ignorate, iar viitorul aparține, cel mai probabil, unei combinații între cele două modele. Navele cu echipaj vor integra tot mai multe vehicule fără echipaj de suprafață, aeriene și subacvatice, pe lângă armamentul și sistemele pe care le au deja la bord.

Acest lucru va implica noi cerințe operaționale: sisteme de comandă și control dedicate, spații pentru lansarea și recuperarea vehiculelor fără echipaj, centre de control la bord, facilități de mentenanță, spații pentru muniții și personal specializat care să opereze aceste capabilități.

În același timp, navele militare nu vor renunța la mijloacele clasice operate de oameni, precum elicopterele sau ambarcațiunile destinate forțelor speciale. De asemenea, pe măsură ce dronele devin o amenințare tot mai importantă, sistemele și armamentele antidronă vor deveni o componentă obișnuită a echipării navelor.

Mai mult, o navă cu echipaj va coordona și sprijini rețele de platforme fără echipaj, iar Inteligența Artificială va fi utilizată atât la bordul navelor, cât și în centrele de comandă, contribuind la gestionarea complexității și a volumului tot mai mare de informații caracteristice războiului naval al viitorului.

Prin urmare, introducerea vehiculelor fără echipaj și a Inteligenței Artificiale nu va elimina navele militare clasice și nici nu le va diminua importanța. Dimpotrivă, le va transforma. În pofida percepției actuale, este foarte posibil ca navele militare cu echipaj să devină mai mari, mai complexe și mai capabile decât cele pe care le cunoaștem astăzi.

Adrian Leonard Mociulschi: Domnule Viceamiral, vă mulțumim pentru participarea la acest dialog și pentru perspectivele oferite cititorilor STIRIPESURSE.RO asupra viitorului puterii navale, securității maritime și provocărilor generate de tehnologiile emergente. Este un privilegiu să stăm de vorbă cu dumneavoastră.

În loc de concluzii

Corvetele, fregatele, dronele navale și Inteligența Artificială sunt expresii ale aceleiași căutări: adaptarea la schimbare. Instrumentele se transformă, însă responsabilitatea rămâne umană. Iar viitorul puterii maritime pare să se contureze nu prin înlocuirea omului, ci prin colaborarea dintre om și tehnologie. Dacă există o lecție care traversează acest dialog, ea este că autonomia tehnologică nu anulează responsabilitatea umană. Dimpotrivă, cu cât sistemele devin mai sofisticate, cu atât devine mai important omul aflat în buclă.

Poate că viitorul nu va aparține celor care vor construi cele mai multe sisteme autonome, ci celor care vor reuși să păstreze echilibrul dintre autonomie și responsabilitate, dintre algoritm și judecata umană.

Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi