EXCLUSIV | Frank Rose, negociatorul Deveselu: „Adversarii noștri învață. Întrebarea este dacă noi învățăm mai repede”

Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi

Harta puterii se redesenează. Dincolo de spațiile familiare ale competiției terestre, maritime și aeriene, o nouă frontieră strategică se conturează pe orbită, unde sateliții, Inteligența Artificială și infrastructurile spațiale tot mai contestate devin expresii ale puterii naționale. Ceea ce părea odinioară rezervat literaturii și cinematografiei science-fiction se află astăzi în centrul deciziei strategice, al competiției militare și al rivalităților geopolitice, ridicând întrebări esențiale despre securitate, descurajare și echilibrul de putere al secolului XXI.

Pentru a explora aceste întrebări împreună cu cititorii noștri, am stat de vorbă cu Frank Rose, fost Secretar Adjunct al Departamentului de Stat al SUA și una dintre cele mai experimentate voci de la Washington în domeniul securității spațiale, apărării antirachetă și competiției strategice. În acest interviu pentru ȘTIRIPESURSE.RO, el discută despre militarizarea spațiului cosmic, implicațiile geopolitice ale resurselor dincolo de Pământ, ascensiunea războiului asistat de Inteligență Artificială și semnificația strategică a sistemului antirachetă de la Deveselu în arhitectura de apărare colectivă a NATO.

Adrian Leonard Mociulschi: Timp de decenii, războiul s-a desfășurat în principal pe uscat, pe mare și în aer.

În condițiile în care marile puteri investesc masiv în sateliți, arme antisatelit și infrastructuri spațiale, devine spațiul cosmic următorul domeniu al competiției militare și, în cele din urmă, al conflictului?

Frank Rose: Cred că acest proces este deja în plină desfășurare.

Războiul din Golf din 1991 a demonstrat modul în care capabilitățile spațiale puteau oferi Statelor Unite și aliaților lor un avantaj militar decisiv. Însă războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu au arătat cât de profund s-a schimbat mediul spațial de atunci.

Spațiul nu mai reprezintă doar un domeniu de sprijin, iar accesul la capabilități spațiale avansate nu mai este limitat la un număr restrâns de puteri dezvoltate. Companiile comerciale, aliații, adversarii și chiar actorii nestatali pot utiliza din ce în ce mai mult comunicațiile prin satelit, sistemele de navigație, teledetecția și alte servicii bazate pe infrastructură spațială pentru a susține operațiuni militare.

Acest lucru creează oportunități enorme, dar și vulnerabilități semnificative.

Constelațiile comerciale de sateliți pot face comunicațiile militare mai robuste. Navigația prin satelit permite desfășurarea unor operațiuni de precizie pe distanțe foarte mari. Imaginile satelitare comerciale oferă niveluri de conștientizare a situației care, cu doar câteva decenii în urmă, ar fi fost disponibile aproape exclusiv marilor agenții de informații.

Însă aceleași capabilități sunt din ce în ce mai accesibile și adversarilor noștri. În plus, sateliții și rețelele care furnizează aceste servicii pot fi supuse bruiajului, atacurilor de tip spoofing, atacurilor cibernetice, războiului electronic și chiar distrugerii fizice.

Lecția fundamentală este că Statele Unite și aliații lor nu mai pot presupune că accesul la spațiu este garantat sau că avantajele militare oferite de spațiu ne vor aparține în mod exclusiv.

Menținerea unui avantaj va necesita, prin urmare, protejarea și diversificarea propriilor capabilități spațiale, integrarea mai eficientă a sistemelor comerciale, creșterea rezilienței arhitecturilor existente și, atunci când este necesar, capacitatea de a împiedica adversarii să utilizeze fără restricții spațiul și informațiile derivate din acesta în scopuri militare.

În războiul secolului XXI, succesul pe câmpul de luptă terestru va depinde din ce în ce mai mult de capacitatea de a opera și de a prevala în domeniul spațial.

Adrian Leonard Mociulschi: Dincolo de dimensiunea militară a spațiului cosmic, începe să se contureze și o dimensiune economică și geopolitică ce merită o atenție deosebită.

De-a lungul istoriei, competiția strategică a fost adesea determinată de accesul la resurse strategice. Pe măsură ce statele și companiile private își îndreaptă atenția către Lună și alte corpuri cerești, ar putea competiția pentru resursele critice din spațiu să devină una dintre provocările geopolitice definitorii ale secolului XXI?

Frank Rose: Deocamdată, cred că este prea devreme pentru a oferi un răspuns categoric.

Întrebarea-cheie este una economică. Înainte ca resursele Lunii sau ale altor corpuri cerești să devină o miză geopolitică majoră, va trebui demonstrată existența unui model economic viabil pentru identificarea, extragerea, procesarea și utilizarea lor. Simplul fapt că avem capacitatea tehnică de a exploata resursele Lunii nu este suficient; trebuie să existe și un motiv economic sau strategic convingător pentru a face acest lucru.

Unele resurse, precum gheața de apă existentă pe Lună, ar putea deveni deosebit de importante, deoarece ar putea susține în viitor activități umane permanente în spațiu sau ar putea fi transformate în combustibil și alte consumabile. Dacă acest lucru va deveni fezabil din punct de vedere economic, accesul la anumite zone de pe Lună ar putea dobândi o semnificație strategică reală.

Dar nu trebuie să privim spre Lună pentru a înțelege importanța geopolitică a mineralelor critice. Vedem deja acest fenomen aici, pe Pământ.

Pământurile rare și alte minerale critice sunt esențiale atât pentru economiile moderne, cât și pentru securitatea națională. Ele se regăsesc în toate domeniile, de la electronica avansată și vehiculele electrice până la armamentele de precizie, aeronave, sateliți și sisteme de apărare antirachetă.

Una dintre cele mai importante provocări strategice pentru Statele Unite și aliații lor în următorul deceniu va fi, prin urmare, diversificarea accesului la mineralele critice și, la fel de important, dezvoltarea capacităților de procesare și rafinare a lor.

Poziția dominantă a Chinei în mai multe lanțuri de aprovizionare cu minerale critice reprezintă o vulnerabilitate strategică semnificativă atât pentru Statele Unite, cât și pentru aliații lor. Reducerea acestei dependențe ar trebui tratată ca o prioritate majoră atât economică, cât și de securitate națională.

Dacă, într-un viitor apropiat, vor deveni disponibile surse viabile din punct de vedere economic de resurse strategice situate dincolo de Pământ, multe dintre dinamicile geopolitice pe care le observăm astăzi în jurul mineralelor critice s-ar putea extinde, în cele din urmă, și în spațiu.

Adrian Leonard Mociulschi: Dacă resursele critice ar putea deveni una dintre marile mize geopolitice ale viitorului, Inteligența Artificială remodelează deja câmpul de luptă al prezentului.

Pe măsură ce dronele autonome, sistemele de țintire bazate pe Inteligență Artificială și platformele robotizate devin parte integrantă a operațiunilor militare, asistăm la o revoluție a războiului comparabilă cu impactul pe care l-au avut aviația militară și arma nucleară asupra războiului modern?

Frank Rose: Da, cred că asistăm la o transformare majoră a naturii războiului. Întrebarea care mă preocupă este dacă Statele Unite și aliații lor învață și se adaptează suficient de repede.

Războiul din Ucraina a demonstrat viteza extraordinară cu care pot interacționa dronele, războiul electronic, Inteligența Artificială, tehnologiile comerciale și inovația de pe câmpul de luptă. Tehnologiile și tacticile se pot schimba în câteva luni, nu în câteva decenii.

O dezbatere recentă din cadrul armatei americane ilustrează foarte bine această provocare. Armata SUA renunță la misiunea specializată în drone a Batalionului Experimental de Asalt fără Pilot din cadrul Brigăzii 173 Aeropurtate și readuce unitatea la misiunea sa tradițională de infanterie aeropurtată. Un grup bipartizan de legislatori, printre care senatorii Jeanne Shaheen, Thom Tillis și Angus King, precum și reprezentantul Mike Turner, și-au exprimat îngrijorarea că această decizie ar putea limita capacitatea armatei de a valorifica lecțiile războiului din Ucraina și de a moderniza războiul cu drone în ritmul impus de câmpul de luptă contemporan. Armata susține, la rândul său, că batalionul a fost conceput ca un experiment temporar și că obiectivul este răspândirea expertizei în domeniul dronelor la nivelul întregii forțe.

Totuși, această decizie organizațională este mai puțin importantă decât problema de fond pe care o evidențiază.

Statele Unite au alocat resurse semnificative și o atenție considerabilă, la cel mai înalt nivel, dronelor, tehnologiilor autonome, Inteligenței Artificiale și altor tehnologii emergente. Însă dezvoltarea sau achiziționarea tehnologiei reprezintă doar o componentă a inovației militare.

Întrebarea la fel de importantă este dacă forțele armate reușesc să integreze aceste tehnologii în doctrină, structura forțelor, instruire, concepte operaționale, logistică și războiul întrunit al armelor.

Istoria oferă un avertisment important. La sfârșitul Primului Război Mondial, Marea Britanie deținea un avantaj tehnologic semnificativ în domeniul tancurilor. Totuși, în perioada interbelică, Reichswehr-ul german, sub conducerea generalului Hans von Seeckt, a desfășurat o mare parte din munca intelectuală și organizațională care a permis ulterior integrarea blindatelor, aviației, comunicațiilor și manevrei într-o formă extrem de eficientă de război întrunit.

Tehnologia a contat. Dar capacitatea de adaptare organizațională a contat la fel de mult.

Iar astăzi Statele Unite și aliații lor nu învață izolat. Rusia, China, Iranul și Coreea de Nord studiază, la rândul lor, războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu și își adaptează forțele, tehnologiile și conceptele operaționale în consecință.

Adversarii noștri învață.

Întrebarea esențială este dacă noi învățăm mai repede.

Adrian Leonard Mociulschi: În încheiere, am dorit să aduc discuția mai aproape de România și să abordez un subiect care rămâne esențial atât pentru securitatea țării noastre, cât și pentru rolul său în cadrul Alianței.

Ați fost negociatorul-șef al acordului care a dus la construirea sistemului american de apărare antirachetă din România. Cum ați explica importanța strategică a sistemului Aegis Ashore de la Deveselu și ce rol joacă acesta astăzi în arhitectura de securitate a NATO?

Frank Rose: Pentru mine, Deveselu este un subiect deopotrivă strategic și personal.

Acum aproape cincisprezece ani, am participat la negocieri la Ankara, București și Varșovia împreună cu aliații noștri din NATO, încercând să răspundem unei întrebări care, la acea vreme, era controversată: era amenințarea reprezentată de rachetele balistice suficient de reală și de urgentă pentru a justifica construirea unei noi arhitecturi de apărare antirachetă în Europa?

La acel moment, răspunsul nu era evident pentru toată lumea.

Astăzi, cred că argumentele strategice sunt mult mai clare.

În martie 2026, Iranul a lansat două rachete balistice cu rază medie de acțiune către baza militară americano-britanică de la Diego Garcia, aflată la aproximativ 4.000 de kilometri de teritoriul iranian. Una dintre rachete a eșuat în zbor, iar un distrugător al Marinei SUA a lansat interceptoare SM-3 împotriva celeilalte.

Indiferent de rezultatul exact al acestor angajamente, semnificația strategică a fost incontestabilă: Iranul a demonstrat că dispune de o capacitate operațională capabilă să amenințe o mare parte a Europei.

Berlinul, Parisul, Roma și alte capitale europene nu mai reprezintă simple puncte teoretice pe o hartă a razelor de acțiune. Mediul strategic pentru care ne pregăteam în urmă cu mai bine de un deceniu a devenit mult mai concret.

Am văzut o altă manifestare a acestei amenințări în luna martie, când sistemele NATO de apărare aeriană și antirachetă au detectat și interceptat rachete balistice iraniene îndreptate către Turcia. Ulterior, NATO și-a consolidat postura de apărare antirachetă la nivelul întregii Alianțe.

Acesta este motivul pentru care Deveselu rămâne atât de important.

Sistemul Aegis Ashore din România reprezintă una dintre componentele centrale ale arhitecturii NATO de apărare antirachetă. Împreună cu instalația Aegis Ashore din Polonia, radarul avansat amplasat în Turcia, navele americane echipate cu sistemul Aegis și staționate în Spania, precum și rețeaua NATO de comandă și control, acesta oferă Alianței capacitatea de a detecta, urmări și intercepta rachete balistice care amenință teritoriul, populația și forțele europene. NATO a declarat în 2024 atingerea unei capacități operaționale extinse pentru arhitectura sa de apărare antirachetă, iar Deveselu rămâne una dintre componentele sale esențiale.

Există însă și o dimensiune strategică mai amplă, care se pierde uneori în discuțiile despre apărarea antirachetă.

Apărarea antirachetă nu face rachetele balistice irelevante și nu poate garanta interceptarea fiecărei rachete lansate. Ceea ce face este să complice calculele adversarului. Îi refuză acestuia presupunerea că lansarea unei rachete balistice va produce automat efectul militar sau politic urmărit.

Cu alte cuvinte, adversarul nu beneficiază de o lovitură gratuită.

Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat întâmplător. A fost rezultatul unor decizii politice dificile, luate cu mai bine de un deceniu în urmă de Statele Unite și, mai ales, de aliați precum România, Polonia și Turcia, care au fost dispuse să găzduiască pe teritoriul lor elemente esențiale ale acestei arhitecturi.

România merită o apreciere specială. Decizia de a găzdui sistemul de la Deveselu a necesitat curaj politic și viziune strategică într-un moment în care amenințarea viitoare era mult mai puțin vizibilă decât este astăzi.

Privind retrospectiv, la cincisprezece ani distanță, cred că evenimentele din 2026 au validat puternic logica strategică a acelor decizii.

Deveselu este, prin urmare, mult mai mult decât o instalație de apărare antirachetă. Este o expresie concretă a Parteneriatului Strategic dintre Statele Unite și România, a contribuției României la apărarea colectivă a NATO și a importanței investițiilor de securitate realizate înainte ca o amenințare să se materializeze pe deplin.

Adrian Leonard Mociulschi: Domnule Rose, vă mulțumesc pentru timpul acordat, pentru analiza oferită cititorilor STIRIPESURSE.RO și pentru acest dialog. Având în vedere contribuția dumneavoastră la consolidarea cooperării strategice dintre Statele Unite și România, opiniile pe care le-ați împărtășit au o relevanță aparte pentru publicul nostru.

În loc de concluzii

Dincolo de spațiu, Inteligența Artificială, resurse critice sau apărare antirachetă, dialogul cu Frank Rose conduce spre aceeași concluzie: marile competiții ale secolului XXI nu vor fi decise doar de tehnologie, ci de capacitatea statelor și alianțelor de a se adapta mai repede decât rivalii lor.

Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi