EXCLUSIV | Amiralul care a coordonat operațiile navale ale Turciei explică rolul noii corvete a României în Marea Neagră

Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi

Mine marine, drone autonome, cabluri submarine și infrastructură energetică strategică. În ultimii ani, Marea Neagră s-a transformat dintr-o zonă periferică a Europei într-un laborator al tehnologiilor și conflictelor care modelează viitorul. În aceste ape nu sunt testate doar arme noi, ci și echilibrul dintre putere, tehnologie și securitate într-o lume aflată în schimbare accelerată.

Pentru a înțelege mai bine transformările care au loc astăzi în Marea Neagră, l-am invitat în exclusivitate pentru cititorii STIRIPESURSE.RO pe contraamiralul (r.) Hasan Özyurt, fost Șef de Stat Major al Standing NATO Maritime Group 2 (SNMG2), fost Șef al Operațiilor Forțelor Navale Turce și unul dintre specialiștii implicați în dezvoltarea sistemelor maritime autonome. Am discutat despre importanța strategică a Mării Negre, rolul Turciei în regiune, corvetele din clasa HISAR, impactul dronelor maritime asupra războiului naval și provocările de securitate ale viitorului.

Adrian Leonard Mociulschi: Domnule Amiral, vă mulțumesc pentru timpul acordat și pentru disponibilitatea de a împărtăși cititorilor STIRIPESURSE.RO o parte din experiența și perspectiva dumneavoastră asupra unora dintre cele mai importante provocări de securitate ale prezentului. 

Pentru statele riverane, importanța Mării Negre nu reprezintă o descoperire recentă. În ultimii ani însă, această regiune a revenit în centrul atenției comunității strategice internaționale.

Din experiența și perspectiva dumneavoastră, ce anume a făcut ca Marea Neagră să-și păstreze importanța strategică de-a lungul istoriei și de ce ocupă astăzi un loc atât de important în arhitectura securității internaționale?

Contraamiral (r.) Hasan Özyurt: Vă mulțumesc. Este o întrebare esențială pentru înțelegerea realităților strategice actuale. Marea Neagră a fost întotdeauna importantă; ceea ce s-a schimbat este faptul că restul lumii a redescoperit-o. În primul rând, este o mare împărțită de șase state riverane. Unul dintre acestea se numără printre marile puteri ale lumii, iar pentru Rusia Marea Neagră reprezintă singura ieșire la o mare care poate fi considerată cu adevărat caldă. Țara cu cel mai lung litoral la Marea Neagră este Turcia.

Marea Neagră este, în același timp, poarta sudică a Rusiei și o poartă de acces către Rusia. Același lucru este valabil și pentru Asia Centrală, precum și pentru state precum Armenia, Azerbaidjan și Iran. Pentru România, Bulgaria, Ucraina și Georgia, ea reprezintă singura poartă de acces către oceanul planetar.

Dimensiunile sale relativ reduse fac, totodată, ca Marea Neagră să fie deosebit de sensibilă atât la conflictele armate, cât și la presiunile generate de natură și de activitatea umană. Semnele acestei vulnerabilități sunt evidente: minele plutitoare rămase în urma războiului; atacurile asupra navelor comerciale, care pot genera dezastre ecologice de proporții; perturbarea exporturilor de cereale din Ucraina și a exporturilor de îngrășăminte din Rusia, suficient de gravă pentru a amenința securitatea alimentară în Africa și în alte regiuni ale lumii; precum și poluarea adusă de Dunăre și provenită din statele riverane, care afectează ecosistemele marine și, implicit, economiile țărilor de la litoral.

Marea Neagră și-a păstrat importanța strategică de-a lungul istoriei, iar Convenția de la Montreux, (n.n.: tratatul internațional care reglementează regimul de navigație prin strâmtorile Bosfor și Dardanele), semnată în 1936 și aflată astăzi în al nouăzecilea an de existență, reprezintă o dovadă vie a acestui fapt. Convenția a fost concepută atât pentru a menține echilibrul regional, cât și pentru a feri Marea Neagră de marile rivalități geopolitice ale epocii. Pe întreaga durată a Războiului Rece, ea a contribuit la menținerea echilibrului militar dintre NATO și Uniunea Sovietică în această regiune.

Mă număr printre cei care consideră că această Convenție a avut un rol esențial în limitarea actualului război și în prevenirea transformării sale într-o catastrofă globală. Prevederile sale aplicabile pe timp de război, activate încă de la începutul conflictului, au împiedicat Rusia să transfere în Marea Neagră forțe navale din alte teatre maritime și au menținut în afara zonei de conflict navele de război ale statelor neriverane. Ca urmare, confruntarea navală a rămas, cel puțin până în prezent, limitată la spațiul Mării Negre.

Odată ce pacea va fi restabilită, cred că principiul responsabilității regionale trebuie reafirmat fără întârziere în bazinul Mării Negre. Acesta va fi esențial pentru pacea, stabilitatea și dezvoltarea economică a regiunii. Prin limitarea prezenței navelor de război ale statelor neriverane, Convenția de la Montreux plasează responsabilitatea pentru securitate, înainte de toate, în sarcina marinelor militare care își desfășoară activitatea în această mare. România, Bulgaria și Turcia au demonstrat deja ce înseamnă acest principiu în practică prin grupul naval comun de luptă împotriva minelor marine, constituit în 2024. Cooperarea practică dintre vecinii care cunosc aceste ape reprezintă cel mai solid fundament al securității în Marea Neagră.

Războiul început în 2022 a transformat aceste realități strategice, cunoscute de mult timp, în titluri cotidiene ale presei internaționale. Am văzut o flotă importantă retrasă către porturile sale din est de către un adversar care aproape că nu dispune de o marină convențională. Am văzut nave comerciale, porturi și terminale energetice transformate în ținte militare. În ultimele săptămâni, atacurile asupra transportului maritim comercial s-au intensificat din nou, iar propunerile privind instituirea unui moratoriu maritim, inclusiv cea înaintată de Turcia, nu au reușit încă să obțină consensul părților implicate. Atunci când prețul cerealelor fluctuează în țări aflate la mii de kilometri distanță din cauza unor evenimente petrecute în largul Odesei sau al Novorossiiskului, Marea Neagră încetează să mai fie o simplă problemă regională.

Există însă și un alt motiv. Marea Neagră a devenit un laborator. Aproape fiecare concept dezbătut astăzi în statele majore ale marilor forțe navale, de la navele de suprafață fără echipaj și până la protecția cablurilor submarine sau a câmpurilor de gaze offshore, a fost testat aici în condiții reale de luptă. Marine militare aflate la mare distanță de această regiune urmăresc cu atenție evoluțiile din Marea Neagră, deoarece ea le oferă o imagine asupra propriului viitor.

Adrian Leonard Mociulschi: Dacă Marea Neagră a devenit într-adevăr un laborator al noilor concepte navale și unul dintre spațiile-cheie ale competiției strategice contemporane, atunci capacitatea statelor riverane de a-și proteja interesele maritime devine esențială.

Recent, Forțele Navale Române au recepționat o navă din clasa HISAR, construită în Turcia, un simbol al cooperării dintre două națiuni riverane ale Mării Negre, legate printr-o îndelungată tradiție maritimă.

Din perspectiva experienței dumneavoastră operaționale, care sunt principalele atuuri ale unei corvete moderne și ce rol poate juca un astfel de tip de navă în fața provocărilor de securitate maritimă ale secolului XXI, în special în regiunea Mării Negre?

Contraamiral (r.) Hasan Özyurt: În primul rând, doresc să transmit felicitările mele Forțelor Navale Române pentru intrarea în serviciu a navei Contraamiral August Roman. Nava a fost predată la Istanbul pe 20 iunie, în aceeași zi în care nava sa soră, TCG Koçhisar, a intrat în serviciul Forțelor Navale Turce. Două nave construite de aceeași echipă, care navighează astăzi sub două pavilioane diferite pe aceeași mare, reprezintă un simbol al cooperării dintre Forțele Navale Române și Forțele Navale Turce.

Aș dori să subliniez un aspect important. Aceste nave au fost proiectate pentru nevoile proprii ale Forțelor Navale Turce, iar concepția lor reflectă experiența acumulată de-a lungul multor ani de operare și activitate navală. În opinia mea, tocmai acest lucru le diferențiază de un produs comercial obișnuit. Transferul acestei capabilități consolidează și aprofundează cooperarea dintre cele două marine aliate și ne permite să împărtășim nu doar tehnologie, ci și experiență operațională și viziuni privind proiectarea și utilizarea platformelor navale. Disponibilitatea Forțelor Navale Turce de a transfera, fără rezerve, tehnologii pe care le utilizează și le-au dezvoltat ele însele reprezintă, cred eu, una dintre cele mai concrete expresii ale încrederii reciproce.

În ceea ce privește valoarea lor operațională, această clasă de nave a fost concepută pornind de la raportul foarte bun dintre capabilități și costuri demonstrat de corvetele din clasa Ada aflate în serviciul Forțelor Navale Turce și de la lecțiile învățate în utilizarea lor. Forțele Navale Turce își mențin prezența în Marea Neagră, Marea Egee și Marea Mediterană, dar și în Oceanul Indian și Golful Aden, participând activ la misiunile NATO. O asemenea prezență necesită nave capabile, dar și eficiente din punct de vedere al costurilor de operare, iar această clasă de nave răspunde exact unei asemenea cerințe. Sunt convins că ele vor contribui semnificativ la creșterea capacității operaționale a Forțelor Navale Române.

Fie că este încadrată drept corvetă ușoară, așa cum o clasifică România, fie drept navă de patrulare offshore, conform conceptului inițial dezvoltat în Turcia, valoarea acestei nave constă în echilibrul pe care îl oferă între capabilitate și costuri. Cu un deplasament de aproximativ 2.300 de tone și o lungime de 100 de metri, poate opera inclusiv pe timpul iernilor dificile din Marea Neagră, poate utiliza un elicopter și poate sprijini echipe de inspecție maritimă sau forțe pentru operațiuni speciale. În același timp, costurile sale de operare permit menținerea unei prezențe constante pe mare, nu doar în perioade de criză.

De asemenea, proiectul oferă un potențial important de dezvoltare ulterioară. Construcția navei lasă suficient spațiu și capacitate pentru integrarea unor sisteme suplimentare, iar din câte înțeleg România intenționează să o echipeze și cu rachete antinavă.

În Marea Neagră, cele mai importante misiuni sunt astăzi cele practice: menținerea unei imagini operaționale complete a spațiului maritim; protejarea infrastructurii energetice offshore, inclusiv a proiectului Neptun Deep, precum și a cablurilor și conductelor submarine; securizarea și escortarea traficului comercial; sprijinirea operațiunilor de deminare; misiunile de căutare și salvare; precum și apărarea drepturilor suverane în zona economică exclusivă. O navă din această clasă poate îndeplini toate aceste misiuni cu un echipaj de aproximativ o sută de militari.

În domeniul naval, prezența reprezintă, în sine, o capabilitate. Menținerea unei prezențe în Marea Neagră și contribuția la pacea și securitatea acestei regiuni constituie atât un drept, cât și o responsabilitate a statelor riverane. În acest spirit, mă aștept ca aceste nave să aducă o contribuție semnificativă la securitatea regiunii noastre, atât în Marea Neagră, cât și în cadrul operațiunilor NATO.

Adrian Leonard Mociulschi: Domnule Amiral, dacă în discuția despre clasa HISAR am vorbit despre importanța prezenței navale și a platformelor convenționale, războiul din Marea Neagră ne arată în același timp că viitorul aparține tot mai mult sistemelor fără echipaj. Dronele maritime au schimbat deja modul în care sunt gândite operațiunile navale și raportul dintre cost și eficiență pe câmpul de luptă.

Din perspectiva dumneavoastră, cum vor influența dronele maritime și navele autonome viitorul securității și al operațiunilor navale în regiunea Mării Negre?

Contraamiral (r.) Hasan Özyurt: Sistemele maritime fără echipaj au schimbat deja realitatea strategică a Mării Negre. Acest lucru nu mai reprezintă o prognoză, ci o lecție desprinsă din experiența ultimilor ani. Drone maritime de suprafață, mici și relativ ieftine, utilizate cu ingeniozitate și perseverență, au obligat o flotă numeroasă și puternic înarmată să își adapteze modul de operare și zonele de desfășurare. Toate forțele navale ale lumii au luat act de această evoluție.

Totuși, aș fi prudent în privința concluziilor pe care le-am putea desprinde. Dronele nu au făcut navele de război depășite. Ele au făcut vulnerabile navele nepregătite și previzibile. Sunt extrem de eficiente atunci când trebuie să limiteze libertatea de acțiune a adversarului pe mare, însă sunt mult mai puțin capabile să controleze spațiul maritim, să escorteze un convoi, să curețe un câmp de mine sau să protejeze un port pentru perioade îndelungate. Controlul mării continuă să depindă de nave cu echipaj, de marinari bine pregătiți și de discernământul profesional al comandanților. Viitorul aparține forțelor navale care vor ști să combine cele două tipuri de capabilități.

În ceea ce privește Marea Neagră, văd trei domenii în care sistemele fără echipaj vor juca un rol esențial. Primul este supravegherea permanentă a spațiului maritim, a platformelor offshore, a cablurilor submarine și a rutelor comerciale. O navă fără echipaj poate rămâne în zonă zile întregi, la costuri incomparabil mai reduse decât o navă operată de un echipaj uman.

Al doilea domeniu este lupta împotriva minelor marine. După încheierea acestui război, curățarea apelor Mării Negre va necesita ani de efort susținut, iar vehiculele navale și submarine fără echipaj permit desfășurarea acestei activități periculoase fără a expune marinarii unor riscuri directe.

Al treilea domeniu este protecția forțelor navale. Sisteme fără echipaj desfășurate în avans pot detecta și chiar intercepta amenințări înainte ca acestea să se apropie de nave, porturi sau infrastructura critică.

Există însă și cealaltă fațetă a problemei. Această tehnologie este relativ ieftină, larg accesibilă și nu va dispărea odată cu încheierea conflictului. Forțele navale, autoritățile portuare și companiile din sectorul energetic vor trebui să învețe să se protejeze împotriva unor astfel de sisteme și să le considere o componentă permanentă a mediului de securitate.

În cele din urmă, autonomia ridică nu doar probleme de ordin tehnic, ci și provocări de natură juridică și operațională. Vorbim despre regulile de angajare, despre rolul deciziei umane în utilizarea forței și despre statutul juridic al navelor fără echipaj în dreptul internațional al mării. Statele riverane ale Mării Negre, împreună cu aliații lor, ar fi înțelept să stabilească din timp norme și standarde comune, înainte ca un incident să le oblige să o facă.

Adrian Leonard Mociulschi: Domnule Amiral, în încheierea acestui dialog, aș dori să revenim asupra unei teme care a traversat întreaga noastră conversație. Am discutat despre importanța strategică a Mării Negre, despre rolul platformelor navale moderne precum clasa HISAR și despre impactul tot mai mare al sistemelor fără echipaj asupra războiului naval contemporan.

O mare parte a acestei transformări este legată de utilizarea dronelor despre care am vorbit, atât ca instrumente de supraveghere, cât și ca arme. Cum ar trebui forțele navale, porturile și infrastructura energetică offshore să se pregătească pentru a face față unor astfel de amenințări?

Contraamiral (r.) Hasan Özyurt: Mă bucur să răspund la această întrebare, deoarece cred că ea vizează cea mai urgentă provocare operațională cu care se confruntă astăzi forțele navale.

Esența problemei este asimetria costurilor. O dronă de atac sau o ambarcațiune explozivă fără echipaj poate costa câteva zeci de mii de euro. În schimb, rachetele folosite pentru interceptarea acestora costă adesea de multe ori mai mult, iar stocul disponibil la bordul unei nave este limitat. Un adversar care atacă cu drone în număr mare poate epuiza muniția unei nave sau chiar resursele unei forțe navale cu mult înainte de a rămâne el însuși fără drone. Un asemenea raport nu poate fi menținut la nesfârșit.

În mod tradițional, forțele navale și-au construit sistemele de apărare pe două niveluri: apărarea antiaeriană de zonă, destinată combaterii aeronavelor și rachetelor, și apărarea de proximitate, care reprezintă ultima linie de protecție a navei. Dronele se situează însă între aceste două niveluri. Sunt prea ieftine și prea numeroase pentru a justifica utilizarea unor rachete costisitoare de apărare antiaeriană, dar și prea periculoase pentru a fi lăsate să se apropie până la câteva sute de metri de țintă. Din perspectiva mea, apărarea navală împotriva dronelor trebuie tratată ca un domeniu distinct, cu propria doctrină, propriii senzori și propriile mijloace de combatere.

Din această realitate decurg trei principii. În primul rând, detectarea amenințării trebuie să înceapă cât mai devreme și să permită identificarea unor ținte de dimensiuni foarte reduse, ceea ce impune cerințe ridicate pentru sistemele radar și senzorii electro-optici.

În al doilea rând, mijloacele de apărare trebuie adaptate naturii amenințării. Rachetele ghidate de mici dimensiuni, tunurile cu muniție programabilă și, pe viitor, sistemele cu energie dirijată oferă un raport cost-eficiență mult mai favorabil în combaterea dronelor decât rachetele antiaeriene de mare valoare.

În al treilea rând, apărarea trebuie proiectată cât mai departe de obiectivul care urmează să fie protejat. Platforme fără echipaj sau cu echipaje reduse, desfășurate în fața unei nave, a intrării într-un port ori a unei platforme offshore, pot intercepta amenințarea înainte ca aceasta să ajungă la țintă.

Porturile și infrastructura energetică au nevoie de aceeași abordare, iar această nevoie este una imediată. Aceste obiective nu se pot deplasa, nu se pot ascunde și sunt adesea protejate de autorități civile, nu de forțele navale. Reducerea acestei vulnerabilități necesită cooperare între forțele navale, gărzile de coastă, operatorii portuari și industrie, dar și între statele vecine.

Marea Neagră, care a demonstrat deja lumii întregi cum pot fi utilizate dronele ca arme, poate deveni totodată regiunea care va demonstra și cum poate fi construită o apărare eficientă împotriva lor.

Adrian Leonard Mociulschi: Domnule Amiral, vă mulțumim pentru timpul acordat și pentru analiza aprofundată pe care ați oferit-o cititorilor STIRIPESURSE.RO. Perspectivele dumneavoastră privind Marea Neagră, securitatea maritimă și transformările aduse de noile tehnologii contribuie la o mai bună înțelegere a provocărilor strategice ale prezentului. 

În loc de concluzii

Corvetele, dronele maritime și Inteligența Artificială sunt expresii diferite ale aceleiași epoci: lumea se schimbă.

Ascultând răspunsurile contraamiralului (r.) Hasan Özyurt, am rămas cu impresia că adevărata provocare nu este tehnologia în sine, ci capacitatea noastră de a integra sisteme maritime tot mai sofisticate fără a pierde discernământul, experiența și responsabilitatea umană.

Poate că aceasta este, în fond, lecția Mării Negre.

Un interviu realizat de Dr. Adrian Leonard Mociulschi