Evreii din țările musulmane: protejați sau persecutați?

În argumentele care se aduc în disputa israelo-palestiniană problema refugiaților palestinieni figurează întotdeauna la loc de frunte: peste 700.000 de arabi palestinieni au fost nevoiți să se refugieze după 1947, atunci când s-a decis partiționarea Palestinei sub mandat britanic și înființarea statului Israel, alături de un stat arab (NU palestinian).
Aproape niciodată nu este adus argumentul (invocat doar de Israel) că în aceeași perioadă 850.000 de evrei au fost nevoiți să părăsească țările musulmane în care ei și strămoșii lor trăieseră de secole sau chiar milenii, cu mult înaintea islamizării (și arabizării) acestor teritorii.
Istoricul britanic Sir Martin Gilbert face o remarcabilă istorie a acestor evrei în cartea sa “In Ishmael’s House – A History of Jews in Muslim Lands”, Yale University Press, 2010,un subiect de actualitate în luna noiembrie, dedicată memoriei evreilor orientali sau Mizrahim.
Titlul este o referire la fiul mai mare al patriarhului biblic Avraham, care-l preferase pe mezinul Ițhak, Ishmael fiind considerat strămoșul arabilor, neam înrudit cu evreii, potrivit Bibliei.
Chiar din vremea Profetului Mahomed, întemeietorul religiei musulmane în Peninsula Arabică în secolul al VII-lea d. Hr, atitudinea islamului față de evrei a fost una ambiguă: pe de o parte protecție (“dhimmi”)– acordată și creștinilor, care ca și evreii erau considerați “popoare ale Cărții” – pe de altă parte persecuție, derivată din aplicarea abuzivă și arbitrară a statutului de “dhimmi”.
Încă din timpul vieții lui Mahomed – bătălia de la Haibar, 627, urmată de masacrul tribului Banu Qurayzah – evreii au simțit pe pielea lor intransigența musulmanilor în mijlocul cărora au trăit. De unde și scandările la mitingurile anti-Israel și antisemite ale unor musulmani: “Khaybar, Khaybar, ya yahud, jaish Muhammad sa-ya’ud” adică „Khaybar, Khaybar, o, evrei, armata lui Mahomed se va întoarce!” – amenințare cu caracter clar genocidar.
Odată cu cucerirea Ieruslamului în 637, statutul evreilor și creștinilor ca minorități a fost reglementat de pactul lui Omar, al doilea calif după Mahomet, și a fost aplicat fără întrerupere, practic până în ziua de azi.
Perioade de conviețuire pașnică au alternat cu perescuții crunte și pogromuri ca cel de la Granada, din sudul Spaniei din 1066, când 1500 de evrei au fost masacrați.
Evreii au preferat totuși pe musulmani creștinilor și pentru aceasta au avut de plătit cu expulzarea din Spania în 1492 și din Portugalia în 1497, după Reconquista creștină a Peninsulei Iberice.
Ei au rămas însă cetățeni de categoria a doua în toate statele musulmane, unde proprietatea lor era nesigură și unde umilințele în fața musulmanilor rămâneau adesea nepedepsite.
Perioada secolelor XVIII – XIX – caracterizată de emanciparea treptată a evreilor în Europa creștină a fost marcată de stagnare în lumea musulmană, deși în Imperiul Otoman evreii s-au bucurat de un tratament relativ favorabil, punctat cu masacre, ca cele Hebron și Safed (1834) și mai ales cel de la Damasc (1840), cauzat de “calomnia sângelui” după dispariția unui călugăr de a cărui moarte au fost acuzați evreii din oraș.
Evreii plătesc prețul sionismului
Apariția sionsimului politic, în care evreii din țările musulmane au fost mai puțin implicați decât evreii așkenazi (originari din Europa) și izbucnirea primului război mondial și apariția în 1917 a declarației Balfour, prin care guvernul britanic promitea înființarea unui cămin național evreiesc în Palestina, au determinat o schimbare de atitudine majoră din partea musulmanilor. Evreii au devenit un țap ispășitor pentru toate neîmplinirile lumii islamice.
Foto: Wikipedia
Ascensiunea nazismului și începutul imigrării în masă a evreilor în Palestina au înrăutățit și mai mult soarta evreilor în țări ca Irak, Yemen, Maroc, Algeria, Tunisia sau Libia, unde ființau comunități evreiești de milenii. Iar odată cu înființarea statului Israel în 1948, populația evreiască din țările musulmane din nordul Africii și Orientul Apropiat și Mijlociu, care număra a proape un milion de oameni, a devenit ținta unei persecuții din ce în ce mai accentuate și uneori legiferate: execuții în Irak, pogromuri în Libia, Yemen și Algeria, întemnițări arbitrare în Egipt și Siria, confiscări de proprietate în toate țările.
Confruntați cu opresiune și amenințări, după 1947 850.000 de evrei (sau după unele surse aproape un milion) au părăsit țările musulmane, de cele mai multe ori după ce li se confiscaseră toate bunurile imobile și aproape toate cele mobile.
În Israel au emigrat circa 260.000 de evrei marocani, 130.000 de evrei irakieni, 56.000 de evrei tunisieni, 50.000 de evrei yemeniți, 35.000 de evrei libieni, 31.000 de evrei iranieni (majoritatea după revoluția islamică din 1979), 30.000 de evrei egipteni, 14.000 de evrei algerieni, 6.000 de evrei libanezi, 4.500 de evrei sirieni și alții din Afganistan, Bahrain și mai târziu la sfârșitul anilor ’80 evrei din republicile sovietice central-asiatice. Restul au emigrat în Franța, Italia, Marea Britanie, Statele Unite sau Canada.
Spre deosebire de palestinieni, deși erau refugiați, acești evrei au refuzat să se auto-victimizeze și, deși au lăsat proprietăți estimate la valoarea de azi la peste 100 de miliarde de dolari, și-au reclădit viața, deși nu le-a fost ușor.
Zvulun Simantov, ultimul evreu din Afganistan, Sursa foto: Captură video – YouTube/ Drew Binsky
Evreii din țările musulmane, numiți uneori sefarzi, alteori orientali sau Mizrahim, s-au confruntat cu atitudinea adeseori arogantă și lipsită de înțelegere a elitei politice și a unei părți a evreilor de origine europeană din Israel, Așkenazi. Moshe Sharett, al doilea premier al Israelului (1953 – 1955) îi considera pe evreii originari din Irak drept “primitivi”.
Azi doar circa 25.000 de evrei mai trăiesc în țările musulmane, majoritatea în Turcia și Iran (câte opt mii în fiecare din cele două țări). Comunități vechi de 2500 de ani, ca cea de la Bagdad au dispărut, din Kabul a plecat în 2021 Zvulun Simantov, singurul evreu din Afganistan, Libia este “Judenrein”, la Cairo la sinagoga Ben Ezra, fondată în 882, se apelează la turiști evrei pentru obținerea cvorumului de 10 bărbați (minian) necesar organizării unui serviciu religios, iar în Yemen numărul evreilor este estimat între 1 și 5, descendenți, potrivit tradiției din evrei colonizați acolo pe vremea Regelui Solomon, își duc o existență mai mult ascunsă de teama persecuțiilor.
Foto: Facebook Gadi Eisenkot
Astăzi evreii sefarzi/orientali constituie potrivit estimărilor cel mai numeros grup în rândul evreilor israelieni. Pentru prima oară un evreu cu rădăcini într-o țară musulmană, Gadi Eisenkot, fiul unor emigranți din Maroc, are șansa să devină primul prim ministru al Israelului în istoria de 78 de la reînfinnțarea ca stat modern.
Autorul cărții, cunoscut mai ales pentru cărțile sale despre Holocaust, estimează că plecarea în masă a acestor evrei a lăsat un gol pe care țările musulmane nu l-au putut acoperi niciodată. Dar ura față de Israel și prejudecățile vechi de 1500 de ani s-au dovedit mai puternice decât amintirea unei conviețuiri de multe ori pașnice între evrei și musulmani.
Comentarii (0)
Articole similare
ExternFOTO Un drum spectaculos din România a fost modernizat. Are serpentine, priveliști impresionante și leagă două județe
ExternAvertisment: Cresc șansele unui accident nuclear în Ucraina
ExternRevolut Italia intră sub administrare judiciară timp de un an / Măsură preventivă a Tribunalului din Milano / Depozitele clienților nu sunt afectate
Extern