De la velele Colosseumului, la „piscinele zgomotoase”, pălării și umbrele / Remediile Romei Antice împotriva căldurii sufocante / Seneca era deranjat de băile termale: ”Oamenii care se aruncă fac un mare zgomot atunci când agită apa”

Roma toridă. Începând cu umbrela, creată nu pentru a te proteja de ploaie, ci pentru a te apăra de soare, așa cum sugerează numele latin, a cărui rădăcină înseamnă tocmai „umbră”. Apoi, evantaie din pânză și pene în locul ventilatoarelor. Marinari chemați să ridice pânzele în amfiteatre. Și sorbeturi din fructe și zăpadă în locul înghețatei.

La Repubblica face o selecție a metodelor cu care reușeau romanii să se răcorească în timpul zilelor caniculare.

Metode antice de răcorire descrise în cartea „Ma che caldo fa! Come i romani cercavano (e cercano) il fresco”, scrisă de Valeria Arnaldi.

Punctul de plecare îl constituie Vitruviu, care în „De Architectura” scria: „Trebuie să se asigure că locul nu este expus la soarele de la amiază; într-adevăr, dacă căldura soarelui umple cavitatea teatrului, aerul închis de spațiul curbat și care nu se poate mișca, rotindu-se în jurul său, clocotește, iar prin arsură coace și slăbește umorile corpului”.

Astfel a luat naștere „velarium”: o acoperire mobilă formată din mai multe straturi de cânepă care, la Colosseum, pe întreaga suprafață de 23.000 de metri pătrați, oferea umbră spectatorilor cu o pânză care cântărea 24 de tone și avea o gaură în centru care asigura circulația aerului.

Desigur, ridicarea ei nu era deloc o joacă, după cum povestește autoarea: „Cei care manevrau pânzele erau chiar marinari detașați special din flota staționată la Capul Miseno. Aproximativ 100 de bărbați erau angajați în această manevră.

În ceea ce privește «venatories», spectacolele de vânătoare de animale sălbatice și exotice, acestea nu se prelungeau niciodată după amiază, și pentru că căldura ar fi făcut dificilă gestionarea animalelor sălbatice”.

Cea mai veche umbrelă pliabilă este de origine elenă, fiind descoperită pe insula Samos și datând din anul 700 î.Hr. Însă etruscii au preluat-o, iar, în consecință, și romanii, Ovidiu alegând-o ca instrument de curtenie în „Ars Amatoria”.

Din Grecia provine și petasul: o pălărie cu boruri largi din piele, purtată de împăratul Augustus, în timp ce țăranii se protejau de soare cu pălării din paie.

Piscine în aer liber, cu temperatură ambientală, situate lângă băile termale. Începând cu cea a lui Dioclețian, construită în 298 î.Hr. pe o suprafață de 13 hectare și dotată cu o piscină în aer liber de 4.000 de metri pătrați.

Complexul, capabil să găzduiască 3.000 de persoane, a funcționat până la jumătatea secolului al VI-lea, când războiul greco-gotic a avariat numeroase apeducte.

Conform unui recensământ din anul 33 î.Hr., se numărau 170 de „balnea”, numărul acestora ajungând la 856 în secolul al IV-lea.

Băile erau dotate cu zone separate pentru bărbați și femei, dar majoritatea aveau spații comune destinate femeilor dimineața și bărbaților după-amiaza.

Un text al lui Seneca arată cum filosoful se plângea de zgomotul provenit de la băile termale din apropierea casei sale: „Oamenii care se aruncă în piscină fac un mare zgomot atunci când agită apa”.

Vara, romanul înstărit obișnuia să facă baie aproape în fiecare zi, adesea la „hora octava”, între ora 1 și ora 2 după-amiaza, după ce digera o masă ușoară, consumată poate chiar în aceleași complexe sportive dotate cu „thermopolium” și „tabernae”.

În Roma antică nu lipseau sorbeturile pe bază de fructe: „nivata potiones”.

Scriitoarea Valeria Arnaldi continuă: „Se spune că rețeta acestei zăpezi delicioase ar fi fost inventată de generalul Quinto Fabio Massimo, care amesteca fructe și sucuri cu fulgi înghețați, importați chiar și de la Terminillo (N.R. e un masiv din Monti Reatini, parte din lanțul Apenini Abruzzi din centrul Italiei. Este situat la aproximativ 100 km de Roma și are o altitudine de 2.217 metri).

Nero a transformat-o într-o rețetă de banchet, iar Cleopatra o degusta mai întâi alături de Cezar și apoi alături de Marc Antoniu”.

„Ce cald e!”, nu se limitează doar la antichitate. Trece prin verile toride ale romanilor până în zilele noastre, cu o baie în Tibru pe vremea când încă se putea înota în el și cu plajele de pe malul râului, precum cea din apropierea Ponte Milvio, numită „Spiaggia dei Polverini”, cu nisip fin ca praful, la modă mai ales în anii ’30.

Există numeroase referințe cinematografice care redau – prin intermediul unor fotografii sugestive – acele stabilimente, dintre care se remarcă în special un film: „Poveri ma belli” de Dino Risi (1956), cu Renato Salvatori în rolul salvamarului de pe barja „Il Ciriola”, situată sub Castelul Sant’Angelo. Barca apare și în filmul „Accattone” al lui Pier Paolo Pasolini (1961). A fost distrusă într-un incendiu din anii ’70.