De la invadarea Cehoslovaciei în 1968 de URSS la regimurile pro-moscovite de la Praga și Bratislava de astăzi

În noaptea de 20 spre 21 august 1968 trupele sovietice, cărora li s-au alăturat și trupe din alte patru state ale Pactului de la Varșovia (brațul militar al blocului comunist condus de Moscova), Polonia, Germania Comunistă (de est, numită fraudulos “Democrată)”, Ungaria și Polonia, au invadat Cehoslovacia (alt stat comunist membru al Pactului de la Varșovia), punând capăt “Primăverii de la Praga”, un experiment democratic lansat în luna a acelui an de noul lider al Partidului Comunist Cehoslovac, slovacul Alexander Dubcek.

Invazia brutală, care a dus la moartea în primele zile a peste 100 de cetățeni cehoslovaci, a constituit o aplicare în practică a “Doctrinei suveranității limitate”, enunțată în acel an de liderul sovietic Leonid Brejnev, care prevedea împiedicarea abandonării socialismului de către statele membre ale Pactului de la Varșovia și adoptarea democrației liberale și a capitalismului.

Liderii de la Kremlin au ordonat arestarea lui Dubcek care a fost transportat imediat la Moscova. Într-un act de mare curaj, președintele de atunci al Cehoslovaciei, Ludvig Svoboda, un erou al ambelor războaie mondiale, foarte respectat de cetățeni, a zburat la Moscova, unde a cerut eliberarea lui Dubcek, care apoi a semnat un protocol care prevedea abandonarea reformelor liberale și revenirea la comunismul dogmatic.

Dubcek a rămas prim secretar al Partidului Comunist Cehoslovac până în aprilie 1969, dar a pierdut practic toată puterea de decizie și a fost înlocuit cu Gustav Husak, un fidel al Moscovei. Aveau să urmeze 20 de ani de “normalizare”, cand Cehoslovacia a revenit la sistemul represiv de dinainte de 1968, liderii săi fiind lacheii obedienți ai Kremlinului.

Protestele anti-sovietice au fost mai puternice la început, culminând cu cel al lui Jan Palach, studentul care și-a dat foc în Piața Wenceslas din Praga pe 19 ianuarie 1969. Zeci de mii de intelectuali și profesioniști au părăsit țara sau nu s-au mai întors din străinătate, cei mai faimoși fiind regizorul Miloș Forman și scriitorul Milan Kundera.

După o perioadă de liniște de câțiva ani, a apărut mișcarea Carta 77, o organizație disidentă care cerea respectarea drepturilor omului. În fruntea ei s-au aflat o serie de intelectuali de frunte, printre care filosoful Ian Patocka, scriitorul și regizorul Pavel Kohout (azi în vârstă de 98 de ani) și filosoful și dramaturgul Vaclav Havel. Carta 77 a fost reprimată cu duritate de un regim care concura cu cel al lui Nicolae Ceaușescu din România.

Și pentru că am pomenit de Ceaușescu trebuie să reamintesc liderul comunist român a avut momentul său de glorie în 1968, când a condamnat vehement invadarea Cehoslovaciei de către statele aliate în Pactul de la Varșovia, devenind rapid favoritul liderilor occidentali. Dar sprijinul față de cehoslovaci și distanțarea de Moscova nu a însemnat pentru Ceaușescu și continuarea firavei liberalizări începută de predecesorul său Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar după vizita în China și Coreea de Nord în 1970 a urmat un viraj dogmatic. Aceasta a făcut ca în vara lui 1989 la summitul Pactului de la Varșovia de la București Ceaușescu să ceară intervenția statelor membre, atunci când Tadeusz Mazowiecki a devenit primul șef de guvern non-comunist de la instalarea regimului comunist în Polonia în urma unor alegeri semi-libere. Ceaușescu făcuse o întoarcere de 180 de grade în 21 de ani, apelând la doctrina Brejnev. Numai că în fruntea URSS nu mai era comunistul decrepit Brejnev, ci tânărul mult mai tânărul reformator Mihail Gorbaciov, care a respins net orice intervenție nu doar în Cehoslovacia, ci și în Germania Comunistă în octombrie 1989 când demonstranții pro-democrație inundau străzile, cerând demisia unui alt lider decrepit, Erich Honecker.

Pe fondul acestei efervescențe anti-comuniste, în noiembrie 1989 a izbucnit “Revoluția de catifea”, care a determinat prăbușirea regimului comunist condus de Miloș Jakeș, care-l înlocuise pe Husak cu doar doi ani înainte. Pe 31 decembrie 1989 Havel a fost ales președinte al Cehoslovaciei, iar Dubcek a fost ales președinte al Adunării Federale (parlamentul Cehoslovaciei).

 

Dar lucrurile au luat o turnură radicală și în 1992 Cehia și Slovacia s-au despărțit, formând state independente. Havel a rămas președinte al Cehiei, dar a rămas o voce secundară pe lângă prim ministrul neo-liberal Vaclav Klaus care a aplicat terapia de șoc în reforma economică. În Slovacia mai săracă fostul boxer Vladimir Meciar a promovat în calitate de prim ministru o politică populist-naționalistă. Cehia a devenit membră NATO în 1999, Slovacia a urmat-o în 2004, an în care ambele state au devenit membre ale Uniunii Europene.

Ironia sorții face ca astăzi în ambele țări să fie la putere guverne eurosceptice, cu puternice tendințe xenofobe, în Cehia condus de magnatul Andrej Babis, iar în Slovacia de fostul social-democrat Robert Fico, exclus din Partidul Socialiștilor Europeni și acum aliat cu extrema dreaptă. Și mai ironic este că după aproape 60 de ani cele două state foste componente ale Cehoslovaciei sunt conduse acum de lideri care sunt ostili unei politici de sancțiuni împotriva Rusiei lui Putin și de sprijinire a Ucrainei. Iar roata istoria s-a întors din nou la mai puțin de 40 de ani după alegerea în fruntea statului acum dispărut a marelui Vaclav Havel, cel care a îndrăznit să înfrunte regimul comunist de la Praga, marioneta Kremlinului.