De ce rămâne Iranul sfidător în fața SUA? (Op-ed)

Esmail Baghaei, purtătorul de cuvânt al MAE iranian, anunță că țara sa nu este dispusă să redeschidă Strâmtoarea Hormuz până când americanii nu vor îndeplini condițiile cerute. Ce vrea, printre altele, Teheranul? Ridicarea sancțiunilor economice, eliberarea activelor, încetarea ostilităților împotriva propriilor grupări proxy, continuarea programului nuclear pe care îl cataloghează drept unul civil și, mai nou, compensații de război.

„Observ că reprezentanții Republicii Islamice Iran solicită despăgubiri pentru pagubele care le-au fost provocate în timpul conflictului militar din ultimele cinci luni (conflict început deoarece EI NU VOR AVEA O ARMĂ NUCLEARĂ), deși acest subiect nu a fost menționat niciodată în negocierile sau întâlnirile noastre!”, replica luni președintele Trump, într-o postare pe Truth Social.

Sigur, ideea compensațiilor nu este una nouă pentru Teheran, care, în aprilie acest an, estima daune de aproximativ 270 de miliarde de dolari, pe care cinci țări din regiune ar fi trebuit să le plătească, făcând trimitere către Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Qatar și Iordania.

De ce readuce Iranul această temă în negocierile cu SUA, iritând intenționat Casa Albă?

Nu ne propunem să explicăm exhaustiv strategia de negociere iraniană, dar sunt câteva argumente pentru care Teheranul rămâne adeptul acestei poziționări sfidătoare.

În primul rând, din perspectiva teoriei negocierii, Iranul pare să aplice o strategie de ancorare (anchoring), pornind deliberat cu revendicări maximaliste pentru a muta centrul de greutate al negocierii. Chiar dacă unele dintre aceste cereri sunt puțin probabil să fie acceptate integral, ele creează spațiu pentru concesii ulterioare și cresc valoarea eventualelor compromisuri obținute în domenii considerate esențiale, precum sancțiunile economice, deblocarea activelor sau programul nuclear.

Apoi, dincolo de imaginea de rezistență prin care dorește seducerea întregii lumi musulmane, timpul nu lucrează, cel puțin deocamdată, împotriva regimului de la Teheran. Evident, este imposibil ca administrația Trump să poată accepta o asemenea condiție prin care ar admite implicit că a produs prejudicii și că poartă o anumită responsabilitate pentru război.

Există însă și o explicație mai puțin discutată. Pentru regimul de la Teheran, menținerea unei tensiuni controlate cu Statele Unite poate avea și o utilitate internă. Nu pentru că războiul ar fi un obiectiv în sine, ci pentru că amenințarea externă reduce presiunea competiției politice interne și legitimează concentrarea puterii în mâinile structurilor de securitate.

De ani buni, Republica Islamică traversează o competiție între diferitele centre de putere – ultraconservatori, conservatori pragmatici, cercurile apropiate liderului suprem și Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC). În astfel de momente, discursul privind „rezistența împotriva agresiunii externe” devine atât un instrument eficient de mobilizare, cât și un instrument util de a masca actualele lupte intestinale pentru adevărata putere de la Teheran.

Mai mult, pentru IRGC, conflictul are și o dimensiune instituțională. Cu cât amenințarea externă este percepută ca fiind mai mare, cu atât crește rolul Gardienilor Revoluției în arhitectura de securitate a statului, influența lor asupra deciziilor strategice și capacitatea de a justifica resurse suplimentare și un control mai ferm asupra societății.

Cooperarea Iranului cu parteneri precum China sau Rusia oferă iranienilor un grad suplimentar de reziliență strategică și supapele necesare pentru Teheran de a menține actuala retorică și atitudine agresivă. Cele trei țări își doresc o erodare a imaginii SUA la nivel internațional, dar și regional, așteptând ca elitele arabe să-și pună întrebări despre cât de puternice sunt garanțiile de securitate, precum și arhitectura creată de SUA în Orient.

În schimb, Iranul continuă în mod activ dialogul bilateral cu Omanul privind navigabilitatea Strâmtorii Hormuz, arătând că există disponibilitate de dialog cu parteneri arabi din regiune, acolo unde relația este construită în timp și bazată pe încredere.

Din punct de vedere economic, Beijingul rămâne principalul cumpărător al petrolului iranian și principalul canal prin care Teheranul atenuează efectele sancțiunilor occidentale, prin rețele comerciale și financiare alternative. Moscova, la rândul său, oferă sprijin diplomatic, schimb de informații și cooperare militară, interesul comun fiind limitarea influenței americane în Orientul Mijlociu. Pentru conducerea iraniană, această apropiere înseamnă mai mult decât un simplu parteneriat economic. Ea transmite semnalul că Republica Islamică nu mai este izolată internațional și că dispune de alternative strategice la relația cu Occidentul. Acest lucru reduce presiunea pentru concesii rapide în negocierile cu Washingtonul și îi permite Teheranului să adopte poziții maximaliste, inclusiv solicitarea unor compensații de război.

Supuși unui regim de sancțiuni internaționale încă de la începutul anilor 2000, iranienii au dezvoltat oricum o remarcabilă capacitate de adaptare economică și instituțională, diminuând impactul presiunii externe și reducând urgența unor concesii politice.

Paradoxal sau nu, există și lecții învățate din războiul ruso-ucrainean. Dacă ucrainenii au rezistat în fața Rusiei timp de patru ani, de ce nu și iranienii ar putea face acest lucru, cu atât mai mult cu cât există sprijinul venit din partea partenerilor, sintetizat în rândurile de mai sus. Evident, armata rusă nu se poate compara cu cea americană, dar Iranul și SUA nu împart o graniță comună, ceea ce duce conflictul militar într-o altă paradigmă. Nu în ultimul rând, geografia este favorabilă Iranului.