De ce este importantă marcarea unei Zile a Holocaustului din România?

În fiecare an pe 9 octombrie este comemorată Ziua Națională de Comemorare a Victimelor Holocaustului din România. Data reprezintă ziua în care în 1941 au început deportările în masă ale evreilor din sudul Bucovinei și județul Dorohoi înspre Transnistria.

Ordinul a fost dat de autoproclamatul “Conducător” al României, aliat al Germaniei naziste, Ion Antonescu. Observați că deportările au început în SUDUL Bucovinei și în județul Dorohoi, teritorii care nu fuseseră ocupate în iunie 1940 de URSS. Or, principalul cap de acuzare al regimului fascist Antonescu împotriva evreilor a fost maltratarea trupelor române care se retrăgeau din Basarabia, NORDUL Bucovinei și Herța, precum și colaborarea cu ocupanții bolșevici. Asta nu l-a împiedicat pe genocidarul dictator să deporteze în masă și evrei care nu aveau nicio legătură cu faptele petrecute în vara lui 1940.

Am stat de vorbă cu supraviețuitori ai acelor deportări – scriitorul Norman Manea, deportat cu familia din Suceava la vârsta de cinci ani, cercetătoarea istoriei Holocaustului Felicia Carmelly (deportată la 10 ani) din Vatra Dornei și doctorița Myriam Korber Bercovici (deportată la 18 ani) din Câmpulung Moldovenesc, împreuna cu sora ei, dr. Sylvia Hoișie (13 ani, inventatoarea preparatului Polidin). Dintre aceștia numai Norman Manea mai este în viață, trăitor în Statele Unite, unde a emigrat în 1986, refugiat în urma persecuțiilor de către regimul comunist împotriva familiei sale.

Poveștile lor sunt cutremurătoare – transport în vagoane de vite, trai în condiții mizerabile în Transnistria – foamete, frig, boli, moartea unor apropiați. De ce au fost deportați? Pentru simplu fapt că erau evrei. Aveau vreo legătură cu comuniștii (al căror partid era ilegal la acea vreme)? Niciuna. Cu toții proveneau din familii ale clasei de mijloc și nu aveau nicio simpatie pentru un partid care promova ura de clasă. Nu, cauza acestor deportări era antisemitismul din România, care avea rădăcini mult mai vechi decât perioada statului național-legionar și a regimului Antonescu (1940 – 1944).

Așa am crescut eu, cu ură împotriva ungurilor, jidanilor și turcilor … și ura asta împotriva dușmanilor patriei trebuie împinsă până la ultima extremitate, îmi asum întreaga răspundere

Ion Antonescu, 8 aprilie 1941

“Așa am crescut eu, cu ură împotriva ungurilor, jidanilor și turcilor … și ura asta împotriva dușmanilor patriei trebuie împinsă până la ultima extremitate, îmi asum întreaga răspundere” – declara Antonescu pe 8 aprilie 1941 în ședința Consiliului de Miniștri. Și dictatorul s-a ținut de cuvânt, după intrarea României în războiul împotriva URSS alături de Germania nazistă.

Pogromul de la Iași (peste 13.000 de evrei uciși) din iunie – iulie 1941, “Curățarea terenului” din iulie – august 1941 (45 – 60 de mii de evrei uciși) în Basarabia, Bucovina și Herța, deportările în masă din toamna lui 1941 din Basarabia, Bucovina, Dorohoi și Herța în Transnistria, masacrul de la Odesa din 22 – 25 octombrie 1941 (cel puțin 25 de mii de evrei uciși de armata română), cel mai mare masacru al “Holocaustului prin gloanțe” de la Bogdanovca, 21 decembrie 1941 – 8 ianuarie 1942 (cel puțin 48.000 de evrei uciși), masacrul de la Domanevka, ianuarie – martie 1942 (18.000 de evrei uciși), lagărele morții prin înfometare, Ahmicetka, Peciora, Scazineț, 1942, ca și deportarea în 1942 a 25.000 de romi în Transnistria dintre care 11.000 au pierit acolo sunt numai câteva dintre jaloanele Holocaustului din România care a avut ca rezultat moartea a 280.000 – 380.000 de evrei, potrivit Raportului Final al Comisiei Internaționale de Studiere a Holocaustului din România “Elie Wiesel”.

Regimul comunist instaurat de tancurile sovietice în România după 23 august 1944 nu a dorit ca adevărul despre Holocaust să fie aflat. După judecarea și condamnarea principalilor responsabili ai acestui genocid în frunte cu Ion Antonescu, comuniștii au impus o cenzură istorică, începând cu interzicerea în 1948 a cărții lui Matatias Carp, “Cartea Neagră – Suferințele evreilor din România 1940 – 1944”, care prezenta bilanțul sumbru al celor patru ani de dictatură fascistă pentru evrei.

După căderea regimului comunist, adevărul a început să iasă din nou la iveală, în paralel cu tentativele de reabilitare a lui Antonescu și a Mișcării legionare. Iar acest adevăr a fost întâmpinat cu mârâieli dezaprobatoare de antisemiții ieșiți la iveală în public după 1990. Îmi aduc aminte că la o adunare la Sala Palatului în ianuarie 1991 când a fost comemorat centenarul Pogromului legionar de la București din 1941 l-am auzit pe un jurnalist prezent acolo care ulterior avea să dețină și funcții publice spunând iritat în sotto-voce: “De ce trebuie să facem parastase pentru jidani?”

Ulterior, când România a devenit candidată la aderare la Uniunea Europeană și NATO conducătorii țării s-au văzut nevoiți să combată renașterea fascismului în România. Adoptarea Ordonanței de Urgență 31/2002 (amendată de atunci de mai multe inclusiv, prin celebra Lege “Vexler”, 241/2025, dar arareori aplicată) și publicarea în 2004 a Raportului Comisiei Wiesel au fost gesturi făcute mai mult în silă, de ochii Occidentului.

După aderarea la NATO (2004) și UE (2007) a urmat o perioadă de relativă liniște, după care ultra-naționalismul și extrema dreaptă au cunoscut o recrudescență care au culminat cu alegerile din 2024 – 2025, când figuri ca George Simion, Călin Georgescu și Diana Șoșoacă și partide ca AUR, SOS România și POT au erupt efectiv pe scena politică, aducând cu ele elemente din recuzita fascismului interbelic și antonescian.

Iată de ce comemorarea Zilei Naționale de Comemorare a Victimelor Holocaustului din România nu este doar un gest de cinstire a memoriei sutelor de mii de oameni care au murit sau suferit pentru simplul fapt că erau evrei sau romi, ci și pentru faptul că nimic nu garantează că evenimentele din perioada 1940 – 1944 nu se mai pot repeta și azi, într-un climat de antisemitism și rasism exacerbat.