Cum încearcă Iranul să forțeze mâna SUA: Strategia prin care Teheranul crește costurile confruntării fără a declanșa un război la scară largă

Iranul pariază că poate rezista mai mult decât Washingtonul transformând rutele comerciale, culoarele maritime și infrastructura energetică din Orientul Mijlociu în puncte de presiune care cresc treptat costul confruntării, potrivit unor oficiali din statele Golfului și unor analiști Reuters.

În loc să urmărească o victorie militară decisivă, Teheranul adoptă o strategie de escaladare controlată, menită să extindă conflictul fără a declanșa un război la scară largă.

Scopul este, spun aceștia, de a convinge Statele Unite și aliații lor că gestionarea crizei este mai costisitoare decât acceptarea cererilor Iranului privind Strâmtoarea Hormuz.

Mesajul transmis de Teheran este că, dacă Washingtonul nu acceptă un nou status quo care să ofere Iranului un rol mai important în administrarea Strâmtorii Hormuz, conflictul s-ar putea extinde dincolo de regiunea Golfului.

Prin amenințarea mai multor puncte-cheie pentru transportul maritim și a infrastructurii energetice, Iranul crede că își poate întări poziția în eventualele negocieri viitoare.

„Încă de la început, Iranul a încercat să escaladeze mai rapid decât Statele Unite, păstrând mereu opțiuni noi de escaladare – o nouă zonă geografică, un nou tip de armă, un nou tip de țintă”, a declarat pentru Reuters Michael Knights, expert al Washington Institute.

„Principalul lor avantaj nu este că pot lovi America sau Israelul. Marele lor avantaj este că pot afecta statele din regiune și economia mondială”, a adăugat acesta.

Amenințările se extind dincolo de Strâmtoarea Hormuz

După ce și-a demonstrat capacitatea de a perturba traficul prin Strâmtoarea Hormuz, rută prin care înainte de război trecea aproximativ o cincime din consumul mondial de petrol, Teheranul a transmis că niciun punct strategic maritim nu este exclus din calculele sale.

Amenințările la adresa Mării Roșii și a infrastructurii energetice saudite sugerează o strategie mai amplă de creștere a costurilor protejării comerțului mondial, testând în același timp câtă perturbare este dispus Washingtonul să accepte.

Abordarea Iranului reflectă convingerea unor comandanți ai Gărzilor Revoluționare că „pot obține mai mult”, a declarat o sursă din Golf.

Aceștia consideră că au o oportunitate deoarece președintele Donald Trump nu dorește să se implice profund într-un nou conflict în Orientul Mijlociu înaintea alegerilor legislative din noiembrie.

„Iranienii cred că, extinzând războiul și sporind presiunea, Trump va ceda în cele din urmă”, a spus sursa. „Trump crede că îi poate lovi puternic și îi poate aduce la masa negocierilor, dar ei nu vor ceda.”

Escaladarea, folosită pentru obținerea de concesii

Acest calcul stă la baza strategiei de negociere a Teheranului.

Trump a declarat că discuțiile cu Iranul urmau să înceapă luni, după ce afirmase anterior că a anulat un atac iminent în speranța obținerii unui acord pentru redeschiderea Strâmtorii Hormuz. Teheranul susține însă că nu poartă în prezent negocieri cu Statele Unite.

O sursă iraniană de rang înalt a declarat că liderii de la Teheran au ajuns la concluzia că tentativele anterioare de flexibilitate au dus doar la presiuni suplimentare din partea Washingtonului, consolidând convingerea că trebuie să își creeze pârghii de negociere înaintea unor discuții reale.

În opinia conducerii iraniene, Trump interpretează concesiile drept un semn de slăbiciune și răspunde doar la presiune.

Michael Singh, cercetător la Washington Institute, spune că Teheranul consideră că încă deține inițiativa, inclusiv pentru că administrația Trump pare nesigură cât de departe este dispusă să meargă din punct de vedere militar.

„Iranienii încearcă să profite de avantajul pe care cred că îl au. Sunt interesați să își stabilească suveranitatea asupra strâmtorii și să exercite un control selectiv asupra acestei căi navigabile”, a spus el.

Alan Eyre, fost diplomat american și expert în Iran, afirmă că Teheranul urmărește o strategie de descurajare menită să forțeze Washingtonul să ridice blocada și să oprească loviturile militare.

„Nu vor ca Statele Unite să dicteze ritmul evenimentelor”, a explicat acesta.

Control asupra Strâmtorii Hormuz

În centrul disputei se află viitorul administrării Strâmtorii Hormuz.

Potrivit unor surse regionale, Omanul a prezentat Iranului o propunere susținută de statele din Golf privind administrarea căii navigabile, inclusiv introducerea unor taxe voluntare pentru utilizatori.

Teheranul dorește însă autoritate administrativă asupra strâmtorii și posibilitatea de a percepe taxe pentru serviciile oferite navelor.

Washingtonul respinge orice fel de taxă și insistă ca Strâmtoarea Hormuz să rămână o cale navigabilă internațională, fără control iranian.

Un joc al rezistenței

Strategia Iranului a produs deja un efect care reflectă logica acesteia. Pe măsură ce amenințările s-au extins dincolo de Strâmtoarea Hormuz, statele din regiune și puterile occidentale s-au concentrat tot mai mult pe protejarea rutelor comerciale și a infrastructurii energetice, în loc să intensifice presiunile asupra Iranului.

Coaliția maritimă aflată în formare sub conducerea Arabiei Saudite ilustrează această schimbare. Surse din Golf o descriu ca pe un mecanism defensiv, axat pe escortarea navelor comerciale, schimbul de informații și protejarea rutelor maritime, nu pe confruntarea directă cu Iranul.

Michael Knights compară această inițiativă cu misiunea europeană Aspides din Marea Roșie, creată pentru protejarea transportului comercial, nu pentru modificarea echilibrului militar.

Pentru Teheran, această evoluție reprezintă deja un succes parțial. Chiar dacă nu poate rivaliza direct cu puterea militară a Statelor Unite, Iranul poate impune costuri suplimentare obligând guvernele și forțele navale să adopte o postură defensivă.

Fiecare nouă amenințare, fie în Strâmtoarea Hormuz, în Bab el-Mandeb – care leagă Marea Roșie de Golful Aden – sau în alte puncte strategice, necesită resurse suplimentare pentru menținerea fluxurilor comerciale mondiale.

În esență, confruntarea este una a rezistenței. Liderii iranieni par să creadă că pot suporta presiunea economică mai mult timp decât poate suporta o coaliție condusă de SUA perturbările repetate ale comerțului mondial și ale piețelor energetice.

Strategia are și un obiectiv diplomatic. Demonstrând că poate extinde criza ori de câte ori consideră necesar, Teheranul speră să influențeze termenii oricăror negocieri viitoare.

„Dacă vor exista negocieri, iranienii vor să stabilească ei termenii”, a declarat Ray Takeyh, cercetător la Council on Foreign Relations și fost consilier pe probleme iraniene al Departamentului de Stat al SUA. „Ambele părți răspund escaladării cu o nouă escaladare.”

Totuși, niciuna dintre părți nu pare dispusă să facă un pas înapoi. În timp ce Washingtonul și Teheranul continuă să își testeze reciproc limitele, riscul rămâne ca o strategie concepută pentru a maximiza avantajul la negocieri să degenereze într-un conflict pe care niciuna dintre părți nu îl va mai putea controla.