Ce este securismul?

Ofițerii de Securitate, indiferent de grad și de specialitate, erau cadrele regimului ilegitim și criminal. Depuneau un jurământ. Încalcarea lui atragea „necruțătoarea pedeapsă”. Moartea. Generalul Pahonțu a fost ofițer de Securitate. Și-a făcut cariera în acea instituție. A ajuns unul dintre cei mai puternici oameni din România. E în rezervă doar formal. În realitate, grație lui Nicușor Dan, Pahonțu nu e numai un „king-maker”. E un factotum omniprezent și omnipotent.

Actualul scandal readuce în discuție moștenirile Securității. Politice, economice, psihologice. Securitatea a însemnat mai mult decât o instituție. A fost o stare mentală, o formă de a vedea lumea. Una în care lichidarea adversarului prin orice mijloace era justificată, recomandată și practicată. Conceput pe model sovietic, securismul a fost și rămâne versiunea locală a kaghebismului.

Securitatea a fost o organizație criminală cu buget, structură și reguli de funcționare secrete, întemeiată pe ură socială, care a conspirat permanent împotriva poporului român, înțeles în sens liberal, drept comunitatea tuturor cetățenilor României. A fost subordonată PCR, mai precis liderului suprem, atât în timpul lui Gheorghiu-Dej, cât și în cei aproape 25 de ani de domnie a lui Nicolae Ceaușescu.

Oricine contesta, oricât de timid, abuzurile puterii devenea instantaneu „obiectiv” al Securității. Inocente conversații private erau raportate de către delatori, „dotați” cu nume de cod și semnatari de angajament, plătiți din bugetul țării drept tot atâtea încercări de a submina „ordinea de stat”. Delațiunile erau delațiuni, nu acte filantropice. Informatorul dădea informațiile, ofițerii le foloseau mai devreme sau mai târziu.

Secta securistă, selectată după inflexibile criterii cadriste, avea drept misiune distrugerea „năpârcilor contrarevoluționare”. A celor considerați primejdioși pentru „statul socialist”. Ofițerii au făcut-o cu diabolic zel de-a lungul deceniilor, de la Nikolski, Pintilie (Pantiușa), Dulgheru și Enoiu la Pleșiță, Vasile Gheorghe, Aron Bordea, Stamatoiu și ceilalți „brichisitori”. După debarcarea lui Drăghici, în primăvara anului 1965, Ceaușescu a insistat (și a obținut) ca șefii Securității să fie activiști de partid. A existat o continuă rivalitate între Securitate și Armată tradusă, ironic, în rivalitatea dintre cluburile de fotbal „Dinamo” și „Steaua”.

În 1987, Ceaușescu a renunțat la marota numirii activiștilor de partid și l-a instalat pe securistul de profesie Iulian Vlad în fruntea instituției pe care se bizuia autocrația neo-feudală din România. Din acest moment, acțiunile Securității au devenit mai sofisticate și, prin urmare, mai primejdioase pentru șansele libertății în România.

Așa-zisul „profesionism” al mega-securistului Iulian Vlad era de fapt expertiza în terorism polițienesc, în perpetuarea, inocularea și diseminarea Răului. Lucru dovedit cu asupra de măsură în represiunea care a urmat revoltei de la Brașov din noiembrie 1987 și, mai cu seamă, în timpul Revoluției din 1989.

Trupele de Securitate făceau parte din structura Ministerului de Interne, nu din aceea a Ministerului Apărării Naționale. Aveau un fel de armată paralelă cu propria ierarhie. În situații de criză acută, Trupele de Securitate erau trimise să „curețe terenul”. Adică să bată, să tortureze, să înspăimânte, să ucidă.

Așa s-a întâmplat în Valea Jiului în august 1977 când generalul securist Emil Macri a condus represaliile împotriva greviștilor. Așa s-a întâmplat la Brașov pe 15 noiembrie 1987 când în fruntea represiunii s-a aflat generalul Iulian Vlad, șeful Departamentului Securității Statului. Securitatea era o hidră cu mai multe capete. Între ele, Trupele de Securitate. Deloc benigne, deloc inocente.