Politică

CCR pune Guvernul Bolojan în fața propriilor încălcări ale legii: Statul nu poate fugi de obligațiile pe care singur și le-a stabilit - MOTIVARE

Sursa originală →
CCR pune Guvernul Bolojan în fața propriilor încălcări ale legii: Statul nu poate fugi de obligațiile pe care singur și le-a stabilit - MOTIVARE

Curtea Constituțională explică, în motivarea Deciziei nr. 973 din 7 octombrie 2026, de ce a respins demersul Guvernului Bolojan împotriva Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ), în disputa privind plata drepturilor salariale restante din Justiție. Majoritatea judecătorilor constituționali a ajuns la concluzia că Executivul a încercat să utilizeze procedura conflictului juridic de natură constituțională pentru a contesta o hotărâre judecătorească, deși dispunea de căile de atac prevăzute de lege. Mai mult, CCR atrage atenția că Guvernul nu poate să își stabilească singur regulile privind executarea obligațiilor, pentru ca ulterior să nu le respecte și să încerce să evite controlul instanțelor.

Motivarea deciziei, analizată de stiripesurse.ro, conține argumente importante referitoare la respectarea hotărârilor judecătorești, competențele instanțelor și limitele în care puterea executivă poate invoca prerogativele bugetare pentru a justifica neexecutarea unor obligații legale.

Judecătorii constituționali au respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Ilie Bolojan, la acel moment prim-ministru interimar, prin care acesta susținea că ÎCCJ a generat un conflict constituțional cu Guvernul, după ce a obținut în instanță obligarea Executivului și Ministerului Finanțelor să asigure fondurile pentru plata unor drepturi salariale restante, în valoare de aproximativ 4,8 miliarde de lei. Majoritatea a stabilit însă că procedura aleasă de Guvern nu putea fi folosită pentru contestarea unei hotărâri judecătorești.

CCR pune în discuție chiar conduita Guvernului: Statului îi este permis să nu respecte propriile reguli?

Cel mai important pasaj al motivării se regăsește la paragraful 98, unde judecătorii constituționali identifică originea reală a disputei, constând în nerespectarea de către Guvern a propriilor reglementări privind executarea obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești.

Curtea observă că Executivul a adoptat acte normative prin care a stabilit un calendar pentru plata eșalonată sau reeșalonată a unor drepturi salariale restante, dar ulterior nu a respectat obligațiile asumate.

„Mai mult, Curtea observă că pretinsul conflict juridic de natură constituțională are ca punct de origine nerespectarea de către una dintre părțile aflate în conflict (Guvernul) a propriului cadru normativ stabilit prin ordonanțe de urgență și hotărâri ale Guvernului privind îndeplinirea obligațiilor care îi incumbă prin titluri executorii, respectiv a calendarului de eșalonare/reeșalonare pe care, în mod unilateral, Guvernul însuși l-a stabilit”, se arată în motivarea CCR.

Judecătorii continuă cu o întrebare care pune în discuție însăși conduita statului în raport cu obligațiile sale: „Or, problema care se pune în cauză nu este dacă statul poate eșalona plata unor sume stabilite prin titluri executorii, ci dacă statului îi este permis să nu respecte regulile pe care el însuși le-a instituit.”

CCR nu contestă, în acest pasaj, posibilitatea statului de a reglementa eșalonarea unor plăți, ci pune în discuție dreptul autorităților de a ignora propriile reglementări. În esență, Executivul nu poate cere respectarea legii celorlalți participanți la raporturile juridice, în timp ce își rezervă posibilitatea de a nu respecta obligațiile care îi revin.

Principiul invocat de CCR: Nimeni nu poate beneficia de propria conduită culpabilă

Majoritatea judecătorilor constituționali merge mai departe și invocă principiul general de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de propria conduită culpabilă pentru a obține un avantaj juridic. Curtea aplică acest principiu raporturilor dintre Guvern și autoritatea judecătorească.

„Ca atare, prin aplicarea principiului general de drept potrivit căruia nemo auditur propriam turpitudinem allegans, rezultă că atribuția Curţii Constituţionale de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice nu poate fi convertită într-o modalitate de eludare a controlului instanțelor judecătorești sau a executării obligațiilor stabilite de acestea”, afirmă judecătorii CCR.

Cu alte cuvinte, o autoritate publică nu poate invoca dificultățile generate de propria nerespectare a legii pentru a obține protecție împotriva controlului judecătoresc. În cazul de față, Guvernul nu contesta doar posibilitatea unor plăți suplimentare, ci urmărea să obțină o intervenție a Curții Constituționale în disputa deja supusă instanțelor judecătorești.

În interpretarea majorității CCR, atribuția de soluționare a conflictelor constituționale nu poate deveni un instrument prin care Executivul să evite consecințele obligațiilor stabilite potrivit legii.

OUG nr. 52/2025, semnată chiar de Ilie Bolojan, se întoarce în centrul disputei

Un element relevant este că majoritatea CCR își fundamentează raționamentul inclusiv pe OUG nr. 52/2025, adoptată la 1 octombrie 2025 și semnată chiar de prim-ministrul Ilie Bolojan.

Prin art. XVIII alin. (1), ordonanța a prevăzut că tranșele aferente unor drepturi salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești, scadente până la 31 decembrie 2025 și neachitate până la intrarea în vigoare a actului normativ, se plătesc în anul 2026.

Dispoziția este menționată expres în paragraful 92 al Deciziei CCR nr. 973/2026. Prin urmare, actul normativ folosit pentru amânarea unor obligații salariale conținea și termenul în care acestea urmau să fie achitate.

Guvernul condus de Ilie Bolojan a participat el însuși la reglementarea amânării plăților către anul 2026, iar ulterior Executivul a contestat în instanță măsurile prin care se urmărea asigurarea fondurilor necesare achitării restanțelor.

Guvernul a încercat să transforme CCR într-o instanță de control judiciar

Majoritatea CCR consideră că sesizarea prim-ministrului nu privea, în realitate, un conflict autonom între competențele constituționale ale Guvernului și ÎCCJ, ci exprimarea nemulțumirii față de o hotărâre judecătorească.

În paragraful 95, judecătorii constituționali arată: „Având în vedere acestea, cererea prim-ministrului dedusă judecății Curții Constituționale exprimă nemulțumirea Guvernului, în calitate de parte într-un litigiu pendinte de contencios administrativ, față de modul de soluționare a acestuia de către instanțele judecătorești.”

CCR enumeră apoi aspectele concrete contestate de Executiv: „Criticile formulate prin cererea privind soluționarea unui conflict juridic de natură constituţională privesc exclusiv aspecte ce țin de competența instanței judecătorești, exercitată în acord cu art.124 și 126 din Constituție, și anume soluționarea cererii de recuzare, calificarea cauzei ca urgentă, termenul de executare, interpretarea și aplicarea normelor de lege incidente referitoare la executarea obligațiilor stabilite prin titluri executorii, precum și soluția dispusă și penalitățile stabilite prin dispozitivul hotărârii judecătorești.”

Prin această argumentație, majoritatea delimitează ferm competențele instanțelor judecătorești de cele ale jurisdicției constituționale. Guvernul avea posibilitatea să invoce eventualele nelegalități ale sentinței prin recurs, cale de atac pe care, de altfel, a și exercitat-o. CCR nu putea fi folosită ca o jurisdicție suplimentară, în fața căreia Executivul să încerce să obțină un rezultat diferit în litigiul cu ÎCCJ.

Judecătorii CCR apără competența instanțelor de a interpreta și aplica legea

În continuarea motivării, CCR explică de ce interpretarea legislației aplicabile unui litigiu intră în competența instanțelor judecătorești.

Potrivit paragrafului 96, activitatea de interpretare a legii reprezintă o componentă indispensabilă a actului de justiție.

„Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii”, arată CCR.

Judecătorii constituționali subliniază că interpretarea și aplicarea legii aparțin instanțelor care judecă fondul cauzei și celor care exercită controlul judiciar, în conformitate cu art. 126 din Constituție.

Această delimitare prezintă importanță și din perspectiva independenței Justiției. Dacă o autoritate executivă ar putea determina CCR să reexamineze interpretarea legii dintr-un proces concret, folosind procedura conflictului constituțional, s-ar crea riscul interferenței în atribuțiile instanțelor judecătorești.

În paragraful 97, majoritatea concluzionează că problemele invocate de Guvern „pot fi valorificate numai prin căile de atac prevăzute de lege”, nu în cadrul atribuției CCR de soluționare a conflictelor constituționale.

CCR: Procedura constituțională nu poate fi folosită pentru a lipsi de efecte hotărârile judecătorești

Motivarea devine și mai explicită în paragrafele 99-102, unde judecătorii constituționali resping posibilitatea transformării CCR într-o instanță care să controleze hotărârile judecătorești.

În paragraful 100, Curtea reține: „În cauza de faţă, sesizarea Curţii pentru îndeplinirea atribuţiei referitoare la soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern și Înalta Curte de Casație și Justiție și la analiza conduitei părţilor aflate în conflict, sub aspectul îndeplinirii competenţelor conform prevederilor constituţionale, constituie elemente ale exercitării unei veritabile căi de atac, ce are ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti.”

Judecătorii precizează apoi că instanța constituțională nu are competența de a exercita un control asupra legalității hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești.

„Aşa fiind, este evident că decizia pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea hotărârilor judecătorești”, se arată în paragraful 101.

Majoritatea adaugă că acceptarea unei asemenea solicitări ar echivala cu transformarea CCR într-o instanță de reformare a hotărârilor judecătorești, rezultat incompatibil cu ordinea constituțională și statul de drept.

În sprijinul acestei concluzii sunt invocate și precedentele constituționale reprezentate de Deciziile nr. 838/2009 și nr. 988/2008.

ÎCCJ a acționat în calitate de ordonator principal de credite pentru instanțele judecătorești

Un alt argument al majorității privește calitatea în care Înalta Curte de Casație și Justiție a inițiat procesul împotriva Guvernului. Potrivit art. 142 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, ÎCCJ exercită atribuții de ordonator principal de credite pentru instanțele judecătorești în privința cheltuielilor de personal și a altor cheltuieli legate de acestea.

În această calitate, instanța supremă a chemat în judecată Guvernul și Ministerul Finanțelor, solicitând fondurile necesare pentru executarea unor titluri salariale.

CCR explică astfel natura raportului juridic: „Așadar, raportul juridic dedus judecății instanței judecătorești este unul de contencios administrativ, guvernat de dispozițiile Constituției referitoare la controlul judecătoresc al actelor administrative și de normele dreptului administrativ aplicabile executării obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar, în cauza de contencios administrativ aflată pe rolul Curții de Apel București, Înalta Curte de Casație și Justiție are calitatea de reclamant.”

Prin această constatare, majoritatea respinge premisa potrivit căreia simplul demers judiciar al ÎCCJ, în calitate de ordonator principal de credite, ar putea fi tratat ca un conflict constituțional.

În același timp, decizia nu stabilește că orice măsură bugetară solicitată de ÎCCJ trebuie automat admisă. Legalitatea concretă a obligațiilor impuse Guvernului rămâne o problemă care aparține jurisdicției judecătorești.

Guvernul Bolojan a pierdut ulterior definitiv și procesul de la ÎCCJ

Disputa a avut o evoluție importantă după pronunțarea CCR din 7 octombrie. La 15 octombrie 2026, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins definitiv recursurile formulate de Guvern și Ministerul Finanțelor împotriva Sentinței civile nr. 141 din 5 mai 2026 a Curții de Apel București.

Prin Hotărârea nr. 4270/2026, instanța supremă a menținut soluția prin care autoritățile executive fuseseră obligate să asigure fondurile pentru plata drepturilor salariale restante scadente în anul 2026, inclusiv prin rectificare bugetară, dacă era necesar.

Instanța a respins și cererea Guvernului de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca inadmisibilă.

Guvernul Bolojan a reacționat prin purtătoarea de cuvânt Ioana Ene Dogioiu, care a afirmat, la 15 octombrie, că Executivul încercase să evite situația prin toate căile legale de atac, inclusiv prin sesizarea CCR. Reprezentanta Guvernului a invocat imposibilitatea realizării unei rectificări bugetare de către un Executiv interimar.

CCR nu a stabilit ea însăși modalitatea tehnică de efectuare a rectificării bugetare și nici nu s-a pronunțat asupra tuturor dificultăților juridice invocate de Guvern în legătură cu statutul său interimar.

Însă, după respingerea sesizării constituționale și a recursului, Executivul nu mai putea invoca aceste proceduri drept motive pentru a considera înlăturate obligațiile rezultate din hotărârea judecătorească definitivă.

Ce a decis, concret, majoritatea CCR

În paragrafele finale ale motivării, Curtea concluzionează că motivele invocate de premier nu pot forma obiectul unei cereri de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională, deoarece depășesc sfera competențelor jurisdicției constituționale.

„În consecință, sesizarea excedează sferei conflictului juridic de natură constituțională și urmărește utilizarea procedurii prevăzute de art.146 lit.e) din Constituție pentru reformarea unei soluții pronunțate într-un dosar aflat pe rolul instanțelor de judecată, aspect incompatibil cu competența Curții Constituționale”, se arată în paragraful 104.

Prin dispozitivul Deciziei nr. 973/2026, CCR a constatat inadmisibilitatea sesizării formulate de Ilie Bolojan.

Curtea nu a analizat, așadar, în mod definitiv limitele până la care o instanță poate obliga autoritățile executive să efectueze operațiuni bugetare.

În schimb, majoritatea a reafirmat două principii potrivit cărora legalitatea hotărârilor judecătorești se verifică prin căile de atac prevăzute de lege, iar statul nu se poate prevala de propria nerespectare a obligațiilor pentru a evita controlul instanțelor.

De asemenea, CCR a stabilit că solicitarea ulterioară a premierului privind extinderea conflictului la raporturile dintre Parlament și ÎCCJ a rămas fără obiect, ca urmare a inadmisibilității sesizării inițiale.

Decizie adoptată cu majoritate: O opinie concurentă și două opinii separate

Decizia nr. 973/2026 nu a fost adoptată în unanimitate, documentul fiind însoțit de o opinie concurentă și de două opinii separate.

Opinia concurentă este semnată de judecătorul Asztalos Csaba-Ferenc, în timp ce prima opinie separată este semnată de președinta CCR, Elena-Simina Tănăsescu, și de judecătorul Dacian-Cosmin Dragoș, iar cea de-a doua opinie separată îi aparține judecătoarei Laura-Iuliana Scântei.

Comentarii (0)

    Articole similare