CCR al PCR

Când am scris despre ”Sfârșitul democrației așa cum o știm” unii i-au reproșat tonul alarmist. Hai, domnule, că nu e dracul chiar așa de negru, nu se prăbușește șandramaua democratică din România chiar dacă ea s-a tot șubrezit în ultimii ani. Mereu au existat instituții și forțe în societate care au contrabalansat în cele din urmă, in extremis, excesele de putere.

Am avertizat în esență în urmă cu trei săptămâni că unul dintre cele mai grave derapaje este conjurația unor puteri din stat care ar trebui să asigure echilibrul instituțional. ”Acum asistăm la o adevărată conjurație, la un asalt instituțional fără precedent, care pune serios la îndoială caracterul democratic al statului, independența reală a unor instituții și separația puterilor în stat. Niciodată un președinte n-a recurs la forța serviciilor secrete aproape pe față pentru a interveni atât de brutal în viața unor partide sau pentru a strivi lideri politici incomozi”.

Trei săptămâni mai târziu, Curtea Constituțională a României a pronunțat una dintre cele mai rușinoase decizii din istoria ei, altfel presărată cu decizii politice care le contraziceau pe altele. Numai că de data asta CCR a reușit să contrazică flagrant însăși Constituția României, stabilind că o lege civilă poate retroactiva, adică își poate produce efectele în trecutul de dinaintea adoptării ei. Potrivit Constituției, doar legea penală mai favorabilă poate retroactiva, adică se aplică inclusiv unor fapte petrecute înainte de adoptare.

Orice student la drept înțelege asta încă din primii ani de facultate, mai puțin cinci judecători de la CCR. Cei cinci, dintre care trei numiți de PSD, s-au transformat în măciuca politicienilor din PSD. Grindeanu și ai lui vor să-l zboare de la primăria Timișoarei și, dacă se poate, din politică, pe liderul USR Dominic Fritz, principalul aliat al liderului PNL Ilie Bolojan. La rândul său, premierul interimar este supus unui asalt instituțional fără precedent.

Această atmosferă de teroare politică instalată cu ajutorul instituțiilor statului amintește, evident, de trecutul comunist al României. Ironia sorții face ca propaganda rusă să pompeze masiv de ceva timp pe rețelele sociale narative nostalgice. Un val de poze realizate cu AI falsifică pur și simplu trecutul de dinainte de ’89 romanțând atât viața sub comunism, cât și imaginea fostului dictator Nicolae Ceaușescu. Este meritul CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) de a răspunde adecvat acestui val de dezinformare prezentând adevărata față a comunismului: frig, foame, penurie generalizată, cozi la alimente de bază, întuneric, populație în pragul revoltei supravegheată continuu de ochiul vigilent al Securității.

Numai că regimul comunist n-a fost doar despre foame și frig. A fost mai ales despre frică. Frica de a spune ce gândești cu voce tare, frica de a ieși din rând, frica de a fi tu însuți într-o mare de oameni mancurtiți, spălați pe creier de propagandă sau pur și simplu reduși la tăcere cu ajutorul terorii. La răspândirea terorii a contribuit în primul rând Securitatea, dar mai ales modul în care era construit sistemul.

Din alcătuirea comunismului lipsea ceva esențial: instituțiile de echilibru și control democratic, care să apere drepturile civile de bază. Nimeni nu putea pune la îndoială deciziile Partidului Comunist, luate în Comitetul Central (CC al PCR), motiv pentru care i se spunea partidul-stat. Adică voința partidului unic era totuna cu politica statului.

Nu existau partide de opoziție, instanțe de contestare sau proteste publice. Uneori muncitorii se mai revoltau din cauza condițiilor proaste (Valea Jiului, Brașov), însă protestele erau înăbușite în fașă, iar publicul afla despre existența lor de la posturile occidentale ca Radio Europa Liberă sau Vocea Americii. Securitatea avea grijă ca politica statului comunist să fie pusă în aplicare în mod corespunzător, prin frică, teroare și represiune.

Asta nu mai amintește propaganda rusă în poveștile ei stupide despre ”viața idilică” din copilăria noastră sau a părinților noștri.

Ne amintește însă PSD în mod regulat despre ce înseamnă forța represivă a statului și instituțiile lui transformate în anexe de partid. Ne-a amintit Iliescu la mineriadele din anii ’90, Adrian Năstase pe vremea când a condus Guvernul între 2000 și 2004 și i se spunea simplu și sugestiv ”Însuși”, ne-a amintit Ponta când l-a suspendat pe Băsescu în 2012, ne-a amintit Grindeanu când a emis OUG 13 la începutul anului 2017 și ne-a amintit din nou Dragnea pe 10 August când a împrăștiat cu gaze lacrimogene protestatarii pro-justiție din Piața Victoriei.

Pesediștii ne tot amintesc despre ADN-ul lor extras din Partidul Comunist Român (PCR). Nu întâmplător, inclusiv unii lideri PSD atunci când vorbesc între ei, mai în glumă, mai în serios, spun ”La noi la Partidul Comunist…”. Astăzi, nu mai există CC al PCR, dar putem vorbi însă despre CCR al PCR. Nu este doar un joc de cuvinte, ci o realitate sumbră: România nu s-a despărțit nici după 37 de ani de la căderea comunismului de tentația controlului total asupra societății.

Cu această constatare am început editorialul despre Sfârșitul democrației așa cum o știm, evocat la începutul acestui text: ”Așa arată sfârșitul unei democrații care n-a apucat să se maturizeze de la anul zero al existenței ei. Este cazul României, ieșită din comunism în 1989. Aproape patru decenii mai târziu, n-a reușit să consolideze, ci să compromită toate instituțiile mari – Președinte, Guvern, Parlament, Justiție – deschizând larg poarta extremismului, populismului și autocrației”.

Lucian Boia a explicat în De ce este România altfel cum comunismul a prins în România inclusiv pentru că a găsit o masă critică de oameni dispusă să accepte noul pact social și să-l considere mai bun pentru ei decât vechiul ”burghezo-moșieresc”, favorabil pentru mai puțini. Pentru acești oameni, cărora noul regim le promitea apartamente cu apă curentă, baie și wc în casă, nu în fundul curții, sacrificarea principiilor democratice nu însemna mare lucru. Alții au consimțit din ignoranță, lașitate, frică și conformism social.

Aproape peste tot Curțile Constituționale sunt politizate. Curtea Supremă a Statelor Unite, cea mai înaltă instanță de control democratic din America, este azi dominată de republicani. Cu toate acestea, o serie de politici și acțiuni ale președintelui Trump au fost invalidate de Curtea Supremă. Nu mai departe de acum două zile, Curtea a respins luni pentru a doua oară un apel al președintelui Donald Trump împotriva despăgubirilor de cinci milioane de dolari pe care a fost condamnat să i le plătească fostei editorialiste E. Jean Carroll pentru abuz sexual și calomnie.

Există linii roșii peste care judecătorii constituționali nu pot trece, nu pot face din alb negru și invers. Intervine un fel de conștiință a rolului important din societate pe care îl au odată ajunși în funcțiile care decid nu doar asupra destinelor unor oameni, ci dau proba funcționării democratice a unei țări întregi și întăresc prin deciziile lor încrederea cetățenilor în instituții și în stat.

Această minimă conștiință profesională pare că lipsește din instituțiile-cheie ale statului român. Odată ajunși acolo, nu mai au nicio obligație față de partidele care i-au promovat, numai că de cele mai multe ori în aceste poziții ajung doar cei crescuți în mentalitatea CC al PCR, adică simpli executanți ai ordinelor venite de la partidul-stat.

În fața acestui cerc închis, când instituții de echilibru și control au capotat în bloc, nu mai rămâne decât o singură soluție: votul lucid și protestul viguros, ca formă de exprimare democratică a dezacordului față de tentația revenirii la partidul-stat, în care voința politicienilor devine lege chiar dacă ea calcă în picioare principii elementare de drept.