Americanii au fugit din case de frica extratereștrilor: Adevărul despre emisiunea radio ce a speriat o țară întreagă

Pe 30 octombrie 1938, milioane de americani ascultau radioul când o emisiune despre o presupusă invazie extraterestră a început să semene tot mai mult cu o transmisiune de știri în direct. Oamenii au auzit relatări despre nave venite de pe Marte, explozii, extratereștri și atacuri asupra unor localități din New Jersey. În următoarele ore, ziarele americane au publicat titluri alarmante despre o țară cuprinsă de isterie, oameni care își părăseau locuințele și telefoane care blocau liniile poliției.

Povestea a devenit unul dintre cele mai cunoscute episoade din istoria radioului. Dar câți americani au crezut cu adevărat că planeta era invadată? Cercetările istorice realizate ulterior au scos la iveală o realitate surprinzătoare: panica a existat, însă amploarea ei a fost considerabil exagerată de presa vremii și de unele studii care au transformat un episod limitat într-un mit național.

Cum a reușit Orson Welles să convingă o parte dintre americani că marțienii au atacat Pământul

Totul s-a întâmplat în seara zilei de 30 octombrie 1938, când postul CBS a difuzat o adaptare radiofonică a romanului science-fiction „Războiul lumilor”, scris de H.G. Wells. Emisiunea era realizată de grupul Mercury Theatre on the Air, condus de tânărul actor și regizor Orson Welles, care avea atunci doar 23 de ani.

Scenariul fusese adaptat de Howard Koch, iar ideea care avea să transforme spectacolul într-un episod celebru era prezentarea evenimentelor sub forma unor buletine de știri. Programul începea cu muzică transmisă aparent dintr-un hotel din New York, însă intervențiile muzicale erau întrerupte periodic de anunțuri despre explozii misterioase observate pe planeta Marte.

Ulterior, ascultătorii aflau că un obiect incandescent se prăbușise în apropierea localității Grovers Mill, din New Jersey. Relatările deveneau din ce în ce mai dramatice: un reporter descria apariția unor creaturi extraterestre, iar alte transmisiuni anunțau atacuri și distrugeri.

Potrivit unei documentări publicate de Arhivele Naționale ale Statelor Unite, actorii au descris în primele 40 de minute ale programului aterizarea marțienilor în New Jersey și distrugerea unor zone ale statului.

Un element esențial a contribuit la confuzie: formatul semăna foarte mult cu transmisiunile de știri de ultimă oră cu care publicul se obișnuise în perioada respectivă. Cu numai o lună înainte, criza de la München, provocată de tensiunile dintre Germania nazistă și puterile europene, fusese urmărită prin numeroase intervenții radiofonice de urgență.

Revista National Geographic, într-un articol publicat de Stefan Lovgren în iunie 2005, explică faptul că emisiunea lui Welles reproducea stilul acestor transmisiuni: muzica era întreruptă de buletine urgente, reporterii descriau scene de la locul presupuselor evenimente, iar experții ofereau explicații despre ceea ce se întâmpla.

Mai mult, CBS a făcut patru anunțuri în timpul programului pentru a preciza că era vorba despre o dramatizare. Problema era că numeroși ascultători nu au auzit începutul emisiunii. Unii au schimbat postul în timpul unei pauze a popularului program concurent „The Chase and Sanborn Hour”, prezentat de Edgar Bergen și ventrilocul său Charlie McCarthy.

Cei care au intrat mai târziu pe frecvența CBS au putut asculta direct relatările despre presupusa invazie, fără să știe că urmăreau o piesă de teatru.

Câți americani s-au speriat cu adevărat și ce spun cercetările despre audiență

Multă vreme, povestea acceptată a fost aceea că milioane de americani au intrat în panică după ce au ascultat emisiunea. Una dintre cele mai cunoscute estimări a fost publicată în 1940 de psihologul Hadley Cantril, de la Universitatea Princeton, în cartea „The Invasion from Mars: A Study in the Psychology of Panic”.

Cantril estima că aproximativ șase milioane de persoane ascultaseră emisiunea, iar circa 1,2 milioane ar fi fost speriate sau tulburate de ceea ce auzeau. Cifra a devenit ulterior una dintre principalele referințe folosite în documentare și articole despre celebrul episod.

Totuși, cercetările ulterioare au ridicat semne de întrebare asupra modului în care au fost obținute aceste estimări.

Într-un articol publicat în 2013 în revista Slate, cercetătorii Jefferson Pooley și Michael J. Socolow au analizat datele de audiență și relatările din presa vremii. Cei doi au atras atenția asupra unui sondaj realizat de serviciul de măsurare a audiențelor C.E. Hooper, care a contactat telefonic 5.000 de gospodării în seara difuzării.

Rezultatele indicau că doar aproximativ 2% dintre gospodăriile contactate menționaseră o emisiune radiofonică sau un program CBS, în timp ce 98% ascultau altceva sau nu aveau radioul pornit. Prin urmare, audiența reală a spectacolului ar fi fost mult mai mică decât sugerau estimările devenite populare.

Într-un articol publicat în The Washington Post pe 30 octombrie 2018, Pooley și Socolow au revenit asupra subiectului și au formulat o concluzie și mai surprinzătoare: potrivit unei interpretări generoase a cercetărilor istorice disponibile, mai puțin de 50 de americani ar fi fost atât de speriați încât să fugă efectiv din locuințe.

Cei doi au subliniat că nici măcar în cazul acestor persoane nu se poate stabili cu certitudine dacă reacția a fost provocată direct de emisiune sau de telefoanele alarmante primite de la rude și prieteni.

Această estimare nu înseamnă că nimeni nu s-a speriat. Ea arată însă diferența dintre persoanele care au simțit teamă, cele care au crezut temporar că ascultă o știre reală și cele care au intrat într-o panică suficient de puternică pentru a-și părăsi locuințele.

Ziarele americane au amplificat povestea. Ce au descoperit cercetătorii în arhive

Un rol important în transformarea incidentului într-o presupusă isterie națională l-a avut presa scrisă. În 1938, radioul devenise un concurent puternic pentru ziare, inclusiv în ceea ce privește transmiterea rapidă a știrilor. În acest context, povestea unei emisiuni care ar fi speriat milioane de oameni a devenit o ocazie pentru publicațiile tipărite de a pune sub semnul întrebării credibilitatea radioului.

Chiar a doua zi după emisiune, The New York Times a publicat un articol cu titlul „Radio Listeners in Panic, Taking War Drama as Fact” („Ascultătorii radioului, în panică, au luat o dramă drept realitate”).

Presa relata despre oameni care ar fi fugit din locuințe, familii care se adăposteau și apeluri telefonice care blocau centralele poliției. Potrivit documentelor prezentate de Arhivele Naționale ale SUA, sediul poliției din New York ar fi primit peste 2.000 de apeluri într-un interval de numai 15 minute, iar centrala telefonică a publicației The New York Times a înregistrat 875 de apeluri.

Au existat și reacții oficiale. Peste 600 de persoane au trimis scrisori, telegrame și petiții Comisiei Federale pentru Comunicații (FCC), solicitând măsuri împotriva unor astfel de emisiuni. Alte 1.770 de persoane au scris postului CBS, iar 1.450 au contactat echipa Mercury Theatre.

Documentele sunt păstrate în arhivele instituției și au fost analizate într-un articol semnat de Lee Ann Potter, publicat în revista Prologue a Arhivelor Naționale în toamna anului 2003.

Cu toate acestea, nu toate ziarele au descris o panică generalizată. În articolul lor din The Washington Post, Jefferson Pooley și Michael J. Socolow au prezentat exemplul publicației Long Island Daily Press, ai cărei jurnaliști au realizat un sondaj telefonic cu 50 de persoane. Doar patru ascultaseră emisiunea, iar niciuna nu era tulburată de ceea ce auzise.

Cei doi cercetători au arătat și că alte publicații locale au descoperit că în orașele lor nu existau semne ale unei isterii colective.

Un alt aspect problematic a fost modul în care unele ziare au construit relatările. Pooley și Socolow au identificat articole care descriau mulțimi de femei și copii înspăimântați sau comunități întregi intrate în panică, fără să ofere nume și mărturii verificabile. Unele relatări foloseau inclusiv stereotipuri rasiale și de gen pentru a descrie presupusele reacții ale populației.

Cercetătorii consideră că aceste relatări senzaționaliste au contribuit decisiv la transformarea unui incident real, dar limitat, într-o legendă despre o Americă întreagă cuprinsă de groază.

Orson Welles a devenit celebru, iar o emisiune radio a intrat în istorie

În dimineața de după difuzare, Orson Welles a fost nevoit să răspundă întrebărilor jurnaliștilor. Actorul a negat că ar fi intenționat să păcălească publicul și a explicat că emisiunea fusese concepută ca o adaptare dramatică a romanului lui H.G. Wells.

Povestea a continuat însă să fie asociată cu o presupusă demonstrație a puterii radioului asupra maselor. În deceniile următoare, chiar Welles a contribuit la menținerea legendei, iar declarațiile sale despre intențiile inițiale ale echipei au variat.

Într-o declarație dată în instanță în 1960, el a recunoscut că intenția fusese de a realiza o emisiune care să pară o criză reală. Totuși, colaboratorii săi Howard Koch și John Houseman au respins ideea că scopul principal ar fi fost păcălirea deliberată a publicului.

Potrivit istoricului Brad Schwartz, autorul unei cărți despre celebra transmisie, pregătirea emisiunii fusese dificilă, iar primele repetiții nu anunțau un succes. Ideea prezentării invaziei sub forma unor buletine de știri a fost dezvoltată în timpul pregătirii spectacolului, iar efectul final a depășit așteptările echipei.

Povestea a rămas celebră tocmai pentru că a demonstrat cât de ușor poate fi confundată ficțiunea cu realitatea atunci când este prezentată în forma unei știri de ultimă oră.

În prezent, cercetătorii nu contestă faptul că unii ascultători au fost speriați și că au existat reacții reale. Ceea ce pun sub semnul întrebării este imaginea unei națiuni întregi cuprinse de isterie. Studiile și documentele consultate arată că panica a fost mult mai limitată decât au susținut titlurile ziarelor din 1938, iar celebra invazie marțiană a devenit, în timp, și o poveste despre felul în care presa poate transforma un eveniment într-un mit.